joi, 31 decembrie 2009

Reteta pentru un an bun :)

- Se iau 12 luni şi se curăţă foarte bine de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, irascibilitate şi stres.
- Se împarte fiecare lună în 28-31 de zile, după caz, astfel ca proviziile să ajungă exact un an!
- Fiecare zi se prepară separat: 1 parte muncă, 1 parte linişte, 1 parte veselie şi umor.
- Se mai adaugă 3 linguri de optimism, 1 linguriţă de toleranţa, o priză de bun simţ şi… o picătură de speranţă!
- Se frământă bine.
- Peste aluatul astfel obţinut se toarnă apoi dragoste din belşug şi se coace în cuptorul sufletului!
- Preparatul gata făcut se împodobeşte cu un buchet de curaj şi încredere în sine.
- Se serveşte zilnic, cu bucurie, la o ceaşcă de cafea înviorătoare şi cu încredere inepuizabilă în Dumnezeu!
Prezenta reţetă nu se compensează, este gratuită şi se transmite liber, însoţită de urarea
La Mulţi Ani!!!

joi, 24 decembrie 2009


Timpul se scurge incet, incet si lasa in urma amintiri placute. Noi oamenii ar trebui sa fim mai ingaduitori si sa ne bucuram de clipele petrecute. Mai este putin si vine Craciunul, o zi a eternitatii. Sa lasam deoparte tristetea, sa ne bucuram cu totii. Cu mici, cu mari, tineri si batrani, sa dam dovada ca suntem romani. O zi de neuitat sa fie pentru toti,Pentru parinti, copii, bunici si nepoti. Sa stim sa pretuim aceasta sarbatoare, Alaturi de cei dragi!

duminică, 20 decembrie 2009

7 femei remarcabile in istoria Romaniei

Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptatite de istorici, cateodata neintelese si neapreciate pe deplin de contemporanii lor si nici de posteritate, personalitatile feminine de marca din istoria noastra alcatuiesc o galerie de personaje etroclita: sportive si artiste, oameni de stiinta si femei de lume, regine si literate. Inainte vreme, ceea ce retinea indeosebi atentia era caracterul insolit al purtarilor si felului de a gandi al acestor femei. Asa se face ca istoria le-a pastrat in memorie mai degraba pe cele care s-au implicat in domenii considerate multa vreme, prin traditie, “treburi de-ale barbatilor”: politica, batalii, guvernarea tarii…
Unele au facut-o ostentativ, strident, ramanand in amintire ca niste aprige - si mai degraba dezagreabile - fanatice ale unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au stiut sa-si joace rolul cu discretie, facand totul fara ostentatie, aducandu-si o contributie de seama la mersul istoriei, fara a soca insa opinia publica, atat de tiptil incat abia tarziu posteritatea le-a facut dreptate, recunoscandu-le insemnatatea faptelor. Iar altele n-au mai stat sa aleaga ci, impinse de forta lor launtrica, scoasa la iveala de imprejurari nebisnuite, au savarsit uimitoare acte de curaj pe care abia mai tarziu savantii le-au analizat, incercand sa le priceapa cauzele si consecintele. Dintre toate femeile care alcatuiesc aceasta galerie, iata sapte, unele foarte cunoscute, altele mai putin, multe dintre ele foarte influente la vremea lor si care ilustreaza cateva tipuri reprezentative.
Doamna Chiajna
Doamna Chiajna isi datoreaza reputatia de duritate mai degraba scriitorului Alexandru Odobescu care, dupa cum scrie Nicolae Iorga, a facut din ea "un tip de rautate indrazneata". Ca avea o fire apriga si dominatoare, reiese destul de limpede din faptele ei. Istoricul Constantin C. Giurescu o descrie ca pe o femeie "energica, de mare vointa, apriga fata de dusmani, culta, dar fara scrupule si lipsita complet de moralitate si de pudoare." Vai de mine! Chiajna a fost fiica domnitorului Petru Rares si sotia lui Mircea Ciobanul, de doua ori domnitor al Valahiei: 1545- 1554 si 1558-1559. Era pe vremea cand domnia se cumpara cu sume uriase date ca mita Inaltei Porti otomane, iar pastrarea ei era conditionata de plata tributului anual si de alte si alte daruri oferite turcilor, pentru a le obtine sprijinul impotriva "concurentei."A doua jumatate a secolului al XV-lea a fost o epoca de mari tulburari; "una dinte epocile intunecate ale istoriei tarii romanesti" o numeste acelasi Constantin C. Giurescu: schimbari ale domnilor la intervale scurte, intr-o succesiune ametitoare de suiri pe tron si maziliri; fiscalitate apasatoare, intrigi si comploturi ale boierilor, executii si exiluri, saracirea si imputinarea populatiei. Chiajna (sau Mirceoaia, cum ii spuneau contemporanii, dupa numele sotului ei) a devenit adevarata conducatoare a Valahiei in vremea domniei fiului ei, Petru cel Tanar care, la moartea tatalui sau, avea doar 12 ani. Cu ajutorul aprigei sale mame, tanarul domn s-a putut mentine pe tron aproape noua ani, intr-o vreme in care multi dintre voievozi nu domneau decat un an-doi. Dar pastrarea tronului s-a facut cu pretul unor conflicte armate cu inamicii domnitorului si, mai ales, cu pretul cumpararii sprijinului de la Constantinopol.
Mama si favoritele sultanului au sustinut-o pe Mirceoaia, dar sprijinul lor a trebuit platit, iar banii n-au putut fi adunati decat prin sporirea birurilor. Incercand sa-si asigure relatii utile printre puternici vremii, fie ei romani ori straini, Mirceoaia si-a maritat cateva dintre fiice cu oameni "bine situati", mergand pana la a trimite pe una dintre ele in haremul viitorului sultan Murad. In 1568, Petru cel Tanar a pierdut tronul si a fost trimis in surghiun, impreuna cu mama sa Chiajna, in Siria si apoi in Asia Mica. Mirceoaia i-a supravietuit aproape 20 de ani acestui fiu al ei; a murit in 1588, dupa ce se luptase sa capete tronurile Valahiei si Moldovei si pentru alti pretendenti pe care i-a sustinut, manata, poate, cum spune Nicolae Iorga, de o "nestinsa patima de a stapani".
Doamna Elina
Nu multi stiu cine a fost aceasta doamna, putin cunoscuta noua, dar care, dupa opinia unor cercetatori reputati, a fost o prezenta de mare insemnatate in istoria noastra. Cum sa nu ne intereseze o femeie, odata ce aflam de la un istoric precum Constantin C. Giurascu - autorul amplei Istorii a romanilor - ca ea a fost "una dintre femeile cele mai de seama ale neamului nostru"? Doamna Elena - ramasa mai cunoscuta sub numele de Elina - era sotia lui Matei Basarab, domn muntean sub a carui carmuire, lunga de peste doua decenii (1632-1654), Valahia a prosperat, imbogatindu-se cultural, intarindu-se politic, ridicandu-se economic."Matei Voda, domn muntenesc, om fericit peste toate domniile acei tari, nemandru, bland, dirept om de teara, harnic la rasboaie, asa neinfrant si nespaimat, cat poti sa-l asemeni cu mari si vestiti osteni ai lumii." - asa il lauda cronicarul Miron Costin.
Si, pe langa diplomatia si vitejia de care a dat dovada domnitorul, aceasta inflorire se datoreaza, intr-o masura, si sotiei pe care a avut-o alaturi timp de 40 de ani. Fara conflicte, fara scandaluri, fara ostentatie, ea si-a vazut de menirea ei, asa cum si-a inteles-o ea. Nicolae Iorga, in Istoria romanilor in chipuri si icoane, ii lauda evlavia, dragostea pentru cultura, calitatile de gospodina si de buna organizatoare, precum si curajul. Evlavioasa, doamna Elina ctitoreste biserici; iubitoare de invatatura, - ca si fratele sau, Udriste Nasturel, marele carturar al secolului al XVII-lea -, spriijina dezvoltarea tiparului; la nevoie, adauga preocuparilor feminine - de infrumusetare a casei si gradinii domnesti - pe acelea de carmuitoare a tarii: "Femeie indrazneata, ea purta de grija tarii in 1633, cand sotul ei, care-si luase scaunul cu armele, merse la Constantinopol sa-si capete intarirea […]" A avut nefericirea de a-si pierde fiul, dar a ramas vreme indelungata alaturi de sotul ei, imbatranind impreuna, pana cand moartea i-a despartit, ea murind in 1653, urmata de el dupa numai un an.
Ana Ipatescu
Eroina revolutiei pasoptiste a devenit, curand dupa remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revolutionar de la dizolvare, subiectul unor speculatii care au umplut presa vremii, speculatii privind atat moravurile si personalitatea ei, cat si motivatia gestului ei eroic. Evenimentele, pe scurt: in iunie 1848, un grup de revolutionari romani citeste, pe o campie de langa bucuresti, celebra Proclamatie de la Islaz, prin care cheama poporul la lupta impotriva invechitei ordini sociale si politice din Tara Romaneasca si indeamna la schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revolutionarii preiau puterea si formeaza un guvern provizoriu. Dupa aceasta prima izbanda, incep neintelegerile intre noii guvernanti. Marii boieri profita de situatie si organizeaza o contralovitura: cu ajutorul unor trupe militare, guvernul revolutionar e arestat! Buimacite de rapida rasturnare de situatie si de interventia armatei, masele populare, lipsite de armament suficient, se simteau infrante si, practic, se resemnasera… Si, cu asta s-ar fi ispravit cu revolutia romana de la 1848, dupa numai cateva zile, daca n-ar fi existat o femeie care, cu o singura actiune plina de avant, a pus din nou lucrurile pe fagasul progresist pe care pornisera.Sa citam din presa vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische Zeitung, scria la 20 iunie 1848: "Poporul devenise manios, trebui insa, deoarece nu avea arme, sa bata in retragere. Multora le pierea treptat curajul si incepura sa se indoiasca de cauza poporului suveran, temandu-se ca libertatea, dobandita cu putine zile in urma, va fi pierduta. […]. Disperarea ajunsese de acum la un grad inalt, cand o eroina parca se napusti din nori, venind pe Podul Mogosoaiei cu doua pistoale in mana. Ea striga din toate puterile: "Moarte tradatorilor! Tineri, curaj, salvati libertatea!". Aceste cuvinte ale tinerei eroine - care este sotia unui functionar, numele ei fiind Ana Ipatescu - electrizeaza masele." Si masele, astfel electrizate, au dat navala si au eliberat guvernul revolutionar si asa putem si noi sa ne laudam, astazi, cu participarea la marea miscare europeana pentru liberatate si dreptate.
Ceea ce s-a spus si s-a scris apoi despre Ana Ipatescu era un amestec de fapte obiective si pareri subiective, informatii si speculatii: nascuta in 1805, fiica a unui marunt dregator care tinea o cafenea si se ocupa si cu comertul, Ana si-a avut partea ei de nefericiri in viata; despartirea parintilor; recasatorirea tatalui cu o femeie care - ca o adevarata mama vitrega - i-a facut zile fripte Anei; o prima casatorie cu un sot care a incercat s-o despoaie de zestre, iar dupa moartea tatalui, niste procese pentru avere, intentate de un fost slujitor al acestuia. Despartindu-se de primul sot, Ana s-a casatorit - din interes, dupa cum scriu mai multe ziare, ce reprezentau, pesemne, presa de scandal a vremii - cu Nicolae Ipatescu, functionar la Departamentul Vistieriilor. Prin casatorie, Ana patrunde in lumea ideilor politice revolutionare care circulau la acea vreme printre tinerii intelectuali.Dar, scriu aceleasi ziare de scandal, gestul eroic al Anei n-a fost motivat de patriotism si de increderae in cauza revolutiei, ci de iubirea - extraconjugala, deci pacatoasa, vezi bine - pentru unul dintre membrii guvernului provizoiu, tanarul Nicolae Golescu, arestat si sechestrat dimpreuna cu colegii de cabinet. Ei, si? Chiar daca a fost la mijloc o poveste de amor, important e ca urmarile politice au fost fericite. La urma urmei, si Ana Ipatescu, si presupusul ei iubit sunt de mult oale si ulcele, dar revolutia de 1848 a avut, totusi, importanta ei benefica pentru istoria Romaniei.
Regina Elisabeta
Ii datoram acestei prime regine a Romaniei - ca si regelui Carol I, sotul ei - trecerea tarii de la statutul unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei si mai aproape de portile Orientului, la cel al unui stat european, acceptat si respectat ca atare de catre puterile continentale ale vremii. La 26 de ani, printesa germana Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied isi parasea caminul pentru a se stramuta in aceasta tarisoara aproape necunoscuta, ca sotie a principelui german conducator, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se intampla in 1869, iar in 1881, odata cu alegerea lui Carol I drept rege al Romaniei, Elisabeta devenea regina. Iubitoare si protectoare a artelor, ea insasi autoare de poezii, romane si nuvele in engleza, franceza, germana, principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost, insa, mult mai mult decat o femeie de litere si o sotie de monarh. Lasand aspectele oficiale ale politicii - diplomatia, guvernarea, razboiul - pe seama regalului ei sot, ea si-a dus, fara ostentatie, dar cu staruinta, propriile ei campanii. Asumandu-si fara nici o ezitare latura feminina a misiunii politice cu care s-a considerat investita, a inceput o staruitoare munca de a-si face cunoscuta si admirata in Europa tara peste care domnea. A facut ceea ce ii sade bine unei regine sa faca, dar nu doar de dragul de a avea o ocupatie. S-a spus despre ea ca avea o conceptie romantica, idealista (prin asta intelegandu-se: oarecum lipsita de realism) despre frumusetile tarii si despre oamenii ei.
Si totusi, asa idealista cum parea, demersul ei a fost remarcabil de eficient. A stiut sa-si urmareasca scopul, sa-si aleaga mijloacele - era regina, si a stiut sa profite in mod inteligent de avantajele locului in care o asezase soarta - si a obtinut succese! Sustinand artele frumoase, literatura romaneasca si mestesugurile, organizand participarea artizanilor romani la expozitii internationale, sprijinind turismul - prea putin dezvoltat la acea vreme - a reusit sa prezinte si sa puna in lumina ceea ce avea unic, interesant si demn de admiratie civilizatia romaneasca. Cu ajutorul acestui sprijin venit din inaltul tronului, Romania a intrat, incet-incet - politic si cultural - in Europa.
Ecaterina Teodoroiu
Ecaterina Teodoroiu (sau Catalina Toderoiu) e o prezenta insolita in istoria noastra, una dintre putinele femei distinse "oficial" cu renumele de eroina, printre atatea alte eroine anonime care vor fi pierit in batalii fara ca posteritatea sa le mai stie numele si faptele. Cercetas, apoi infirmiera in timpul Primului Razboi Mondial, si-a depasit conditia sub influenta unei tragice intamplari - moartea fratelui ei Nicolae, cazut pe front. Pentru el, in amintirea lui, pentru a-i onora memoria, sora l-a inlocuit, cumva, devenind si ea soldat - sau, poate, curajul pe campul de lupta era o trasatura de familie. Podul Jiului, Samboteni, Barbatesti, Tantareni, Filiasi - sunt nume ale unor locuri in care armata romana a dat, in 1916, batalii la care a luat parte si Ecaterina - pe atunci in varsta de 22 de ani. Remarcata penrtru curajul ei, decorata de regele Ferdinand, a primit, pe langa multe distinctii, gradul de sublocotenent si comanda unui pluton de infirmieri, cu care a luat parte la luptele de la Marasesti. Aici a murit, impuscata in piept, incheindu-si astfel, in chip tragic si eroic, scurta viata de femeie-ostas.
Regina Maria
Regina Maria a avut, ca si predecesoarea ei, o viata plina de preocupari personale, bine cunoscute, care ii hraneau spiritul creator si avid de frumos, dar si o viata politica, mult mai putin stiuta, insa prin care a adus un aport hotarator la istoria Romaniei. Castelul Pelisor, casa si gradinile de la Balcic, tablourile pe care le picta, povestile pe care le scria - sunt infaptuirile unei vieti de regina-artista, plina de haruri, parte dintre multele sale calitati. Dar, atunci cand, dupa Primul Razboi Mondial, negocierile Tratatului de la Paris s-au impotmolit in punctul in care urmau sa se acorde Romaniei recunoasterea si rasplata participarii la conflict, regina Maria si-a revelat si marele ei har politic, pe care il avusese mereu, dar care, pana atunci fusese tinut oarecum ascuns, in umbra celorlate preocupari, mai vizibile - de mama, sotie, persoana oficiala si artista. A plecat ea insasi la Paris, iar intrevederile cu ministrul francez Clemenceau au indreptat situatia. Prin Tratatul de la Paris, Romania si-a vazut implinite aspiratiile, iar Romania Mare isi datoreaza nasterea - poate in masura mai mare decat credem - interventiei oportune si salutare a reginei Maria.
Elena Lupescu
Elena Lupescu e una dintre acele amante regale a caror influenta a fost atat de mare incat te intrebi cum ar fi aratat istoria daca ele n-ar fi aparut, intr-o buna zi, in calea monarhului pe care l-au sedus. Viata ei insa are multe puncte intunecate, informatiile sunt neclare si contradictorii. Data la care ar fi inceput legatura ei cu regele Carol al II-lea si chiar anul nasterii sunt sursa de controverse, alimentate de informatiile contradictorii ce reies din presa contemporana lor si din cartile scrise despre ei. Multa vreme privita doar ca o pacoste, denigrata si urata atat de politicienii vremii, cat si de popor, ea a fost un soi de inamic public nr. 1, personajul negativ, malefic, din umbra tronului. Recent, insa, au inceput sa fie publicate si dezvaluiri ce descopera o alta fata a ei, prezentand-o, neasteptat, intr-o lumina mai buna. Ca si timpul vietii ei, e greu sa cerni adevarul de scorneli. Oricum ar fi, pare sa fi avut o fire complexa, masura a unei inteligente ascutite, care a ajutat-o sa-si croiasca drumul in viata, sa se adapteze si sa reziste in viata agitata si presarata cu intamplari dramatice a curtii regale din timpul perioadei interbelice.
Ca a avut o mare influenta asupra lui Carol al II-lea si, prin acesta, si asupra evenimentelor politice care au jalonat istoria interbelica a Romaniei, e neindoienic, dar e greu de spus ce a fost mai mult - sau ce a fost in realitate: era doar o curtezana de lux dornica de mariri? Era o femeie atasata sincer de persoana regelui? A fost o eminenta cenusie, o putere oculta care a manipulat, cu o inteligenta rece, viata de curte, politica si pe rege insusi? Legatura dintre ea si Carol al II-lea a fost, in orice caz, foarte puternica. Inceputa inca de cand acesta era doar principe mostenitor si continuata si dupa abdicarea din 1940, urmata de exilul definitiv, relatia lor a fost remarcabila prin statornicie, mai ales deca tinem de seama de faptul ca partenerul masculin din acesta relatie era un om care, din pricina vietii amoroase agitate duse in tinerete, fusese poreclit "regele-playboy." Femeia care i-a stat alaturi acestui rege-playboy din 1922 si pana la moartea lui, in 1953, ca amanta si apoi sotie (s-au casatorit in Brazilia, in 1947), a fost categoric, unul dintre cele mai celebre personaje ale vremii ei.Mai degraba detestata de contemporani, prezentata adesea drept cea vinovata de cele mai multe dintre relele abatute asupra tarii, urmarile acesteri proaste reputatii castigate in tinerete au urmarit-o inca decenii intregi dupa plecarea ei din tara, pana la moarte. Si azi, ceea ce se stie despre ea e alcatuit din informatii care se bat cap in cap: unii o considera drept "femeia nefasta", cum era poreclita in cercurile adversarilor politici, in vreme ce altii, care au cunoscut-o indeaproape, mai ales in timpul vietii ei in strainatate, vorbesc despre o persoana afectuoasa, prietenoasa, grijulie fata de cei apropiati… departe de imaginea de scorpie vicleana si fara scrupule cu care ne obisnuise presa timp de cateva decenii. La peste 20 de ani de la moartea ei (a murit in 1977, in Portugalia, unde ea si fostul rege se stabilisera dupa casatorie) Elena Lupescu - Magda Lupescu, cum mai era cunoscuta; Duduia, cum o numeau cei apropiati tronului sau Lupeasca, asa cum ii ziceau cei care n-o agreau - este, in continuare, un personaj destul de misterios.

Misterele abdicarii lui Alexandru Ioan Cuza


Greu de gasit in intreaga istorie nationala un episod la fel de controversat si inconjurat de mister precum abdicarea fortata a primului lider modern de etnie pur romaneasca. Modul in care s-au precipitat si desfasurat faptele ridica interesanta intrebare: Cum ar fi evoluat statul roman daca Domnul Unirii ramanea pe tron si consolida probabil un regat?
De la fiu de boieri la colonel cu vederi europeneDespre cel pe care istoria nationala il cunoaste sub titulatura de "Domnul Unirii" se stiu surprinzator de putine lucruri. Mai ales daca tinem socoteala ca a fost un personaj care a trait in perioada moderna, in plin secol XIX... Cronologic vorbind, cel care avea sa reuneasca dupa indelungata vreme, Tara Romaneasca si Moldova, a vazut lumina zilei pe data de 20 martie 1820 in targul moldovenesc al Barladului. Inca din pruncie, Alexandru Ioan a apartinut elitelor traditionale de boieri din Moldova. Tatal sau era ispravnicul Ioan Cuza, un prosper proprietar de pamanturi in judetul Falciu de pe atunci. Mama sa, Sultana, facea parte din familia Cozadinilor, clan boieresc cu origini fanariote.Parintii isi doreau un viitor maret pentru fiul lor. In aceasta directie nu precupetesc niciun efort. Micul Alexandru are parte de o educatie de tip european, invata mai multe limbi straine si se dovedeste atras de studiul istoriei. Inca din tinerete dovedeste aptitudini pentru o cariera militara, spre care se si indreapta de altfel, devenind un apreciat ofiter in armata moldoveneasca unde promoveaza pana la rangul de colonel. In aceasta ipostaza, A.I. Cuza a fost surprins de efervescenta momentului 1848, cand Moldova si Tara Romaneasca au fost cuprinse, la randul lor, de tavalugul revolutiilor de inspiratie masonica care au zguduit Europa. Din acest moment, viata si destinul sau aveau sa sufere transformari dramatice. Daca in Moldova revolutia a fost repede suprimata, dincolo, peste raul Milcov, in Valahia, revolutionarii care au preluat puterea politica si militara au reusit sa guverneze pana la sfarsitul anului. Propriile vederi liberale, tendintele nationaliste, alaturi de curajul de a lupta deschis pentru propasirea romanilor din timpul episodului moldovenesc i-au creat destui dusmani puternici. In consecinta, este capturat, devine prizonier fiind trimis spre Viena, de unde ajunge sa fie eliberat totusi cu ajutor britanic (gurile rele spun si astazi ca fratia masonica a functionat si atunci pentru salvarea unui membru marcant...)A.I. Cuza revine in Moldova unde domnea pe atunci Printul Grigore Ghica. In urma intrevederilor dintre cei doi, Cuza avanseaza serios in cariera devenind Ministru de Razboi al Moldovei. Sentimentele sale nationaliste si unioniste devin din ce in ce mai puternice, colonelul fiind atras din ce in ce mai mult de scena politicului. In aceasta directie in anul 1858 il gasim in ipostaza de reprezentant al Galatiului in divanul ad-hoc de la Iasi.
Re-Unirea si legendarele reformeDeja remarcat atat in ochii elitelor conducatoare moldovene, Cuza cucereste rapid si increderea fratilor sai din Valahia. Prin urmare, ajunge sa fie ales de Partida Nationala care actiona pentru Unirea Pricipatelor sub un lider roman, nu un print strain cum doreau unele loji masonice opuse celor cu viziuni unioniste. Conform istoriei cunoscute, Partida Nationala a profitat de suita de neclaritati juridice din textul Tratatului de la Paris pentru a-l alege pe Cuza Domn al Moldovei in ziua de 5 ianuarie 1859, si pentru a deveni Domn la Tarii Romanesti peste cateva zile mai tarziu in data de 24 ianuarie. Unirea a avut radacini adanci in constiinta romanilor din cele trei tari. De fapt, prin exploatarea acestui puternic sentiment nationalist peste care se adaugau prigonirile, jaful si abuzurile strainilor, au reusit artizanii din umbra ai momentului 1848 sa starneasca lupta armata a romanilor. Chestiunea Unirii provinciilor romanesti devenise intre timp o problema serioasa care nu-i preocupa doar pe romani, ci si cancelariile marilor puteri, ambasadorii de la Constantinopol, alaturi de consulii acestor tari de la Iasi, Bucuresti si alte orase. Spre exemplu, in Franta, ideea Unirii principatelor romane a fost adusa la cunostinta cercurilor masonice de catre cei mai ferventi militanti ai Unirii, bursierii romani trimisi la studii alaturi de exilatii politici de origine romana. Gratie relatiilor facute de acestia cu conducatorii europeni, Unirea romanilor ajunge sa figureze chiar pe primele pagini ale proiectelor de politica externa ale marilor puteri. Asa ajunge sa fie trimis de Franta cu insarcinarea de a ocupa postul de consul la Iasi, celebrul si harsitul politician, Victor Place. Misiunea sa era de a-l informa pe Contele Walewsky, Ministrul de Externe francez asupra sanselor si posibilitatilor moldovenilor pentru Unire. Pe de alta parte, misiunea sa secreta era aceea de a sprijini eforturile moldovenilor pentru a slabi astfel in zona influenta subredului Imperiu Otoman.
Actul Unirii, simplu in aparenta si superficial studiat, prezinta si o latura ascunsa, care cu siguranta merita investigata. Pe baza documentelor existente, alaturi de coincidente istorice si politice ale vremii, in prezent putem afirma fara tagada, ca unirea de la 1859 a fost pana la un anumit nivel, opera masonilor romani sprijiniti de confratii de loje cu vederi si simpatii similare. Ei bine, in ciuda tuturor argumentelor si intelegerilor, pregatirea etapelor Unirii a reprezentat o chestiune extrem de sensibila privita prin prisma strategiei lojelor din acea perioada. In plus, deoarece trebuia pastrata senzatia respectarii tururor clauzelor politice impuse de marile puteri, unirea prezenta numeroase impedimente. Aici intervine hotarator interesul Masoneriei, dupa cum mentioneaza intr-un text o loja din Paris: "Teritoriul romanilor este alcatuit din mai multe provincii diferite, locuite de romani din cele mai vechi timpuri, fiecare cu istoria sa dureroasa. Transilvania, cea mai intinsa regiune, se afla sub dominatia ungurilor de aproape 800 ani, Bucovina cunoaste stapanirea austro-ungara de un secol, Basarabia a fost ocupata temporar, partial sau total de imperiul tarist, iar Moldova si Valahia sunt controlate de turci, neintrerupt de peste 400 ani. Si pentru noi este o surpriza sa realizam ca romanii au supravietuit acestor presiuni in mod neasteptat. Sprijinirea lor poate fi cel mai important argument in Balcani".Conform multor istorici, acest ultim paragraf a fost greutatea care a inclinat definitiv balanta in favoarea unirii. In final, patru dintre puterile garante- Franta, Sardinia, Prusia si Rusia -, au silit in cele din urma Imperiul Otoman si Austria sa recunoasca evenimentul istoric. Epoca lui Cuza este caracterizata prin misiunea grea avuta de colonel. El a fost declansatorul trecerii de la o oranduire sociala depasita istoriceste, la o noua oranduire superioara celei anterioare. Marile sale reforme au avut un larg ecou peste hotare. Tot el a fost cel care a reformat si modernizat primul serviciu secret de informaii autentic romanesc. Reformele sale fara precedent au fost mai importante si mai bune pentru popor chiar decat cele luate de Carol I-ul. Nu degeaba Domnitorul a ramas cel mai iubit si apreciat lider din perioada moderna a romanilor. Putini romani stiu, spre exemplu, ca prima sectie de medicina veterinara din tara a fost inaugurata de Domnitorul Cuza. Cea mai insemnata in urmarile ei pe plan social si economic a fost, fara indoiala, reforma agrara din anul 1864, prin care taranimea clacasa a fost eliberata de opresiunile de tip feudal, ajungand sa fie improprietarita din pamanturile pe care le munceau de generatii. A infaptuit si o necesara reforma fiscala concretizata prin instituirea impozitului personal, a contributiei pentru drumuri si instituirea impozitului funciar. Totul pentru ca Principatele Romane Unite sa fie incadrate unui sistem fiscal modern si eficient.Ajungem astfel si la cea mai controversata reforma, care din optica multor istorici este responsabila partial de abdicarea fortata a lui Cuza. Anume secularizarea averilor si proprietatilor manastiresti. Manastirile din tarile romane unite detineau in proprietate, prin numeroase danii domnesti si boieresti, mai mult de 25 % din suprafata agricola. Legea lui Cuza lua toate proprietatile anumitor biserici si manastiri si le trecea in proprietatea statului pentru a spori "avutia tarii". Pe langa acestea, A.I. Cuza a stabilit un impozit de 10 % pentru veniturile nete ale manastirilor si bisericilor. Nemaivazuta masura a provocat numeroase valuri de proteste in acele vremuri. De fapt, si astazi o serie de istorici lanseaza numeroase speculatii in care se avanseaza ideea ca domnitorul a actionat astfel la ordinele Masoneriei care dorea astfel sa dea o lovitura fatala clerului bisericesc, unul din dusmanii declarati ai lojelor masonice din secolul XIX. Adevarul nu a fost inca stabilit cu exactitate si probabil nici nu se doreste acest lucru...Demisie, Abdicare, Mazilire?In urma secularizarii averilor manastiresti, jumatate din terenurile acestora apartineau de fapt manastirilor de la Sfantul Munte Athos, averi daruite pe drept acestor lacasuri sfinte cu mult timp in urma de catre voievozi precum Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Tepes si multi altii. Furiosi, grecii au lansat o campanie dura impotriva lui Cuza si a Principatelor. Avand influenta la Constantinopol prin relatiile pe care le detineau, au apelat in egala masura si la legaturile pe care si le facusera cu diversi oameni politici din Europa, totul pentru zadarnicirea punerii in practica a secularizarii. Arhimandritul Nylos a mers pana intr-atat incat a pus la cale asasinarea lui Cuza in aprilie 1864, intentia sa fiind stopata de faptul ca agentii secreti romani de la Stambul au aflat de plan si l-au alertat pe domnitor din timp. Vazand ca a dat gres cu asasinarea, o parte a clerului grec a cerut despagubiri banesti in valoare de peste 82 milioane lei-aur. Se asociaza asadar cu Sir Henry Bulwer, ambasadorul britanic la turci. Agentii secreti romani afla si de acest tertip si reusesc sa-l influenteze favorabil pe ambasador, gratie serviciilor sexuale oferite acetuia de frumoasa grecoaica Eleni Aristarhi.Comploturile organizate de personajele conservatoare si reactionare fata de proiectele domnitorului se acutizeaza in asemenea grad incat Cuza este obligat sa abdice. Totul a fost facut intr-o asemenea graba umilitoare incat domnitorul este fortat sa abdice semnand decretul de abicare direct pe spinarea unuia dintre ofiterii complotisti... Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineata in noaptea de 22 spre 23 februarie 1866, dupa care A.I. Cuza a fost obligat sa se imbrace in haine civile si a fost scos din palat, printre doua randuri de soldati care primisera ordin strict sa stea intorsi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atat de mari erau temerile complotistilor in privinta unei eventuale reactii violente a soldatilor, cu totii fii de tarani improprietariti de Cuza... La adapostul complice al intunericului, domnitorul proaspat mazilit a fost urcat intr-o trasusa cu geamuri negre si transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocarlan din Piata Sfantul Gheorghe din Bucuresti. In trasura a fost acompaniat de capitanul Costiescu din grupul complotistilor. In paranteza spus, merita mentionat faptul ca toate partidele politice de atunci s-au raliat, impotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau si in interesele financiare ale politicienilor. Primii care au participat la complot au fost liberalii care, ulterior, s-au aliat cu conservatorii acuzandu-l pe Cuza ca vrea sa insituie un regim dictatorial. Asa s-a nascut "Monstruoasa Coalitie". Complotistii au atras de partea lor o parte din armata romana reprezentata de colonelul Haralambie si maiorul Lecca. Oricat de ciudat sau greu de crezut ar parea, abdicarea fortata a lui Cuza are stransa legatura cu alegerea sa ca Domnitor ale celor doua provincii romanesti.
Conform istoricului Stan Apostol, Cuza nu ar fi primit drept de domnie permanent sau succesiune filiala la tron, colonelul primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a infaptui Unirea plus cateva reforme in favoarea modernizarii principatelor. Totul trebuia sa aiba concursul si acceptul celorlalte puteri ale statului, dupa care A.I. Cuza ar fi trebuit sa cedeze de bunavoie tronul unui domnitor strain. De altfel, aproape toate fortele politice ale vremii doreau impamantenirea unei dinastii straine, chestiunea in sine reprezentand una dintre cele 4 dispozitii finale ale programului de guvernare nationala adoptat in octombrie 1857 la Adunarile ad-hoc de la Iasi si Bucuresti. Solutia aducerii unui print strain era la mare moda in Europa, in special in Balcani. Constient de regimul provizoriu al domniei sale, Cuza in persoana declarase in cateva randuri (ultima data la 5 decembrie 1865 in Parlament) ca este gata sa se retraga de la tron in favoarea unui print strain. Ce trebuie retinut este ca A.I. Cuza a fost provocat de nenumarate ori in timpul domniei sale. Marii sai dusmani din partea familiilor de boieri fanarioti si anti-unionisti, au complotat impotriva sa inca din prima saptamana de domnie. In fata interventiilor si uneltirilor dusmanilor sai, Domnitorul a fost obligat sa instaureze un regim autoritar care a dus in cele din urma la scadera prestigiului sau in randul opiniei publice.Reformele sale i-au infuriat pe marii mosieri care, cu toate ca erau masoni colegi de loja cu domnitorul, s-au pornit impotriva sa. Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni in serviciu romanesc. Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il numise sef al telegrafului roman, dandu-i astfel posibilitatea de a intercepta informatii interne si externe. Problema a aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in Oltenia. Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu. Spre satisfactia familiilor boieresti din opozitie, Librecht a produs astfel o disensiune de proportii intre Cuza si primul sau ministru. Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliati. Restul, dupa cum spune o expresie celebra, este Istorie...

Carol I - principele de otel al Romaniei


Rigoare, sobrietate si tenacitate – acestea au fost cuvintele de ordine pentru primul rege al Romaniei. Inconjurat de o stralucita pleiada de oameni politici, Carol a facut istorie indeplinind destinul national al Romaniei: independenta si modernizarea. Comandant suprem al armatelor romano-ruse in asediul Plevnei din timpul Razboiului de Independenta (1877-1878), cu o contributie decisiva in acelasi razboi, Carol s-a incoronat rege in 1881, purtand cu nedisimulata mandrie coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita.
Un rege pentru RomaniaDestinul i-a zambit Romaniei atunci cand doar un miracol a facut ca inlaturarea miseleasca a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei si Munteniei sa nu se transforme intr-un dezastru pentru toti romanii. Clasa politica romaneasca, in frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, se vedea nevoita atunci sa infrunte actiunile in forta ale Miscarii Separatiste din Moldova si nemultumirile taranilor care credeau ca prin exilarea lui Cuza, Legea rurala din 14/26 august 1864 ( Lege prin care peste 400.000 de familii de tarani fusesera improprietarite cu terenuri agricole) avea sa fie anulata. Mai mult, situatia parea sa fi scapat complet de sub control in momentul in care Imperiului Otoman si-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunarii, anuntand o interventie in forta sub pretextul ca Unirea Principatelor Romane nu era recunoscuta decat sub Alexandru Ioan Cuza.Intr-o atare stare de fapt, singura salvare a Romaniei parea, asa cum chiar Cuza propusese, alegerea unui principe strain in fruntea tarii, un principe care sa aduca tara, prin originile si prin influenta sa, sub protectia marilor natiuni europene. Abil politician, I.C. Bratianu, artizanul aducerii pe tron al lui Carol I, ii cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar in urma intrevederii dintre monarhul francez si delegatia din Romania se anunta numele primului rege care ar fi urmat sa urce pe tronul de la Bucuresti... Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franta, sora mai mare a Romaniei - asa cum era vazuta in acea perioada - si ar fi putut aduce, in viziunea oamenilor politici ai vremii, influenta celei mai liberale Constitutii din lume, cea belgiana. Proiectul "Filip I de Romania" s-a dovedit insa un esec, contele de Flandra refuzand politicos oferta delegatiei romanesti. In fond, suveranul micului stat de la nordul Dunarii era inca supus Imperiului Otoman si era nevoit sa plateasca un greu tribut anual Inaltei Porti. Pentru un cap incoronat din Europa Occidentala o supunere fatisa in fata sultanului ar fi echivalat cu o dezonoare adusa intregii sale familii regale. Mai mult, Muntenia si Moldova erau tari cu o puternica influenta balcanica, standardele de viata ale vremii in cele doua principate fiind cu mult sub cele considerate decente intr-o natiune occidentala.
Intorsi la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla insusi Napoleon al III-lea, politicienilor romani, in frunte cu I. C. Bratianu, li se propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Astfel, in ciuda opozitiei unei parti a clasei politice de la Bucuresti, I.C. Bratianu calatorea la Dusseldorf chiar a doua zi, acolo unde il intalnea pe Printul Carol Anton de Hohenzollern, caruia ii inmana cererea de a trimite pe unul dintre cei patru fii ai sai pe tronul Principatelor Unite.
Cel mai potrivit pentru aceasta misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau complet, cel de al doilea fiu al printului prusac Carol Anton. Absolvent al Scolii de Cadeti din Munster si al Scolii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofiter incercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de al doilea Razboi din Schleswig, razboi purtat intre Austria si Prusia pe de o parte si Danemarca. Disciplinat, calit in arta razboiului, abil diplomat, ofiter cu o larga apreciere in randul propriilor soldati, Carol isi manifestase din start intentia de a prelua tronul Principatelor, mentionand ca supunerea fata de sultan nu reprezenta un impediment atat de mare si ca acesta va fi inlaturat la momentul oportun. Romania isi castigase principele pe care si-l dorise, si asta spre surprinderea intregii Europe, care vedea mai degraba o apropiere a acesteia de Franta, decat de Germania.
Obligat, pentru a strabate o Austrie ostila, sa foloseasca un pasaport elvetian fals, pe numele de Karl Hettingen, nume ce amintea de castelul parintelui sau din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge la 8 mai 1866 la Turnu Severin. O zi mai tarziu, la Pitesti, semneaza primul document in calitate de suveran, gratiindu-l pe mitropolitul Calinic Miclescu, participant la manifestatia separatista din 3 aprilie de la Iasi. La 10 mai intra in Bucuresti, intampinat de peste 30.000 de locuitori la Baneasa, acolo unde primarul Dumitru Bratianu ii inmaneaza cheile orasului. In aceeasi zi, depune, in limba franceza, juramantul de credinta in calitate de domnitor, singurul cuvant pronuntat in romaneste fiind "jur". Cancelarul Bismark ii spusese la pornirea inspre Romania: "De ce sa nu incerci? Daca reusesti, cu atat mai bine pentru tine! Daca esuezi, o sa te intorci cu amintiri interesante". Spre meritul sau si al dinastiei, Carol I nu a esuat.
Independenta si primii pasi spre intregirea neamului romanesc
Asa cum declarase la Dusseldorf, in cercul restrans al diplomatilor romani, Carol I nu uitase promisiunea de inlaturare a dominatiei otomane din Principatele Romane si dobandirea independentei acestora. Un astfel de deziderat indraznet nu se putea realiza insa fara mobilizarea Marilor Puteri. Iar acest moment vine in 1876, atunci cand, la 11 august, Rusia mobilizeaza doua corpuri de armata si patru divizii in vederea iminentului conflict cu Turcia. In fapt, Imperiul Tarist nu se impacase niciodata cu influenta Inaltei Porti in Balcani, iar razboiul devenise inevitabil atata vreme cat niciuna dintre parti nu dorise o solutionare pasnica a conflictului. In acelasi timp, in Romania au loc primele masuri de intarire a armatei in vederea viitoarelor inclestari, iar prin Inaltul decret 1945 din 9 octombrie 1876, comanda suprema a armatei era incredintata Domnitorului Carol I.
Era evident, atat pentru domnitor, cat si pentru membrii guvernului, ca obtinerea independentei nu se putea realiza decat pe calea armelor, cu atat mai mult cu cat politica discriminatorie a Inaltei Porti fata de Romania - cea prin care se refuza dreptul romanilor de a-si bate moneda proprie, de a acorda decoratii, de a se numi "Romania" precum si catalogarea jignitoare la adresa tarii, cea de "provincie otomana privilegiata" - fusese aspru criticata printr-o scrisoare deschisa de catre ministrul de externe, Nicolae Ionescu. Astfel, la 4 aprilie 1877, Romania si Rusia semnau conventia prin care se permitea trupelor rusesti sa patrunda in Balcani spre viitorul teatru de razboi cu mentiunea speciala ca Tarul se obliga sa respecte drepturile statului roman, si sa mentina si sa apere integritatea teritoriala a Romaniei. La 12 aprilie 1877, tarul Alexandru al II-lea declara razboi Turciei dupa ce, cu doua zile in urma, la 10 aprilie 1877, Bucurestiul intrerupsese orice relatie diplomatica cu Inalta Poarta, actiune care se soldeaza cu puternice represalii otomane asupra localitatilor romanesti Giurgiu, Oltenita, Corabia, Bechet si Islaz. Drept raspuns, armata romana deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, in acelasi an, era proclamata - la Bucuresti - independenta Romaniei.
Razboiul ruso-turc incepe dezastruos pentru armata tarista. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, insa esueaza lamentabil, aducand pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai tarziu, cel de al doilea atac sufera aceeasi soarta. Este momentul in care Ducele Nicolae ii scrie in disperare de cauza domnitorului Carol I sa trimita trupele romanesti peste Dunare. La 20 august 1877, armata romana comandata de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia si inainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitura pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numarul ostasilor romani cazuti in sangerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din intregul razboi care a avut loc intre 1877-1878. Inconjurat, ranit la picior de un srapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda neconditionat si ii inmana sabia sa ofiterului roman Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta pana la venirea lui Carol I.Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I si II, Rahova, Smardan, Vidinul si celelalte fortificatii turcesti din Bulgaria au cazut rand pe rand in fata armatei ruso-romane comandate ireprosabil de Carol I. In semn de omagiu, abnegatia principelui avea sa ramana imortalizata peste timp de marele poet George Cosbuc: "Domnitorul a plecat la tabara indata ce s-a auzit ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus Osman Pasa de-a curmezisul in drum. La tabara de la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase saptamani. Nu s-a mai intors acasa, dupa caderea Plevnei, El a fost intre ostenii sai si a indurat neajunsurile si greutatile razboiului douazeci si sase de saptamani, fara intrerupere. Mai bine de jumatate de an a zabovit pe campiile de lupta, batut de ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata pentru binele tarii."
Dupa victorie, Carol s-a incoronat rege (in 1881), punandu-si pe frunte coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita la 30 august 1877. A adaugat Romaniei Dobrogea in 1878 si Cadrilaterul in 1913. Astfel, Carol I sadea semintele reintregirii tarii. A fost insa randul lui Ferdinand I, nepotul sau, sa implineasca destinul national al Romaniei, prin Marea Unire de la 1918.O viata ca o lupta
Inconjurat de o stralucita pleiada de oameni politici: I.C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascar Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, Carol a facut istorie la propriu. Daca dobandirea independentei Romaniei a fost un act de mare eroism care i-a asigurat un etern loc in inimile romanilor, Regele de otel era constient ca adevarata lupta abia incepea. Era lupta pentru modernizarea unei Romanii care, pentru prima data dupa secole intregi, isi putuse afirma neatarnarea si identitatea nationala. Beneficiind de cea mai lunga domnie din istoria romanilor (1866-1914), Carol a lasat urmasului sau o Romanie cu o moderna retea feroviara, cu cel mai lung pod din Europa (podul de la Cernavoda), cu un port functional amenajat la Constanta si cu o resedinta de vara la Peles, demna de oricare tara moderna europeana. Cu sprijinul sau au activat si au modernizat invatamantul Spiru Haret, administratia - Vasile Lascar, iar apararea nationala - Nicolae Filipescu. Bucurestii, care se infatisau calatorului din 1866 ca un sat mai mare cu pretentii de urbe, erau in 1914 orasul Ateneului, al Palatului Postelor, al Palatului CEC, al Palatului Sturdza, al Cercului Militar National, al hotelului Athenee Palace si nu in ultimul rand al nou-construitului Palat Regal.
Sfarsitul vietii si al domniei sale a fost marcat insa de suferinta de a nu-si fi putut tine cuvantul dat imparatului Germaniei: acela de a alinia Romania in razboi alaturi de patria sa de origine. In urma Consiliului de Coroana de la Sinaia din 1914, acelasi consiliu care trebuia sa stabileasca partea alaturi de care Romania ar fi urmat sa intre in Primul Razboi Mondial, Carol I s-a vazut pus in fata unei alegeri sfasietoare: aceea de a lupta impotriva tarii sale de origine sau de a alinia Romania, impotriva vointei acesteia, intr-un razboi alaturi de Germania. Se spune ca tocmai durerea pricinuita de o asemenea alegere a fost cea care i-a grabit sfarsitul de la 10 octombrie 1914.
In urma sa ramanea o Romanie moderna, o tara a carei tranzitie de la balcanism catre o existenta comparabila cu cea a tarilor occidentale fusese pe cat inovatoare, pe atat de brusca. Si tot in urma sa ramanea un nume demn de paginile de aur ale istoriei... Carol I al Romaniei - Regele de Otel.

Regele Ferdinand I - intregitorul de tara

Este unul dintre cele mai importante capete incoronate care au stat pe tronul regatului Romaniei. Personalitatea sa este strans legata de momentul Marii Uniri precum si de definitivarea acelei Romanii Mari la care visam cu totii si de care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vasta cultura, poliglot si botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer dedicat romanilor, sub carmuirea sa inregistrandu-se cea mai infloritoare perioada a statului romanesc modern.
Destinul unui nobil din Prusia
Comitatul Hohenzollern-Sigmaringen din fostul regat al Prusiei a dat istoriei numerosi regi si regine, care au domnit in diverse colturi ale Batranului Continent. Dintre acestia se detaseaza si figura de nobil german cu un aer de "dandy" a Printului Ferdinand, cel care avea sa devina, la varsta de 49 de ani, unul dintre cei mai iubiti regi ai Romaniei. Nascut la data de 24 august 1865, Printul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al Romaniei. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctura de familie avantajoasa, peste care s-a suprapus si importanta continuitatii statului roman sub forma de regat intr-un context politic international deosebit de instabil. La varsta de doar 19 ani, Printul Ferdinand a venit pentru prima oara in Romania, la acea data regatul roman fiind compus doar din provinciile istorice ale Modovei si Munteniei, unite la data de 24 ianuarie 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, primul si singurul domnitor autohton al Romaniei moderne.
Dupa scurta sa vizita in Romania, efectuata in anul 1884, Ferdinand decide sa se reintoarca in Germania pentru a-si termina studiile liceale si universitare. Anul 1893 il gaseste absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. In decursul aceluiasi an, pricipele Ferdinand se stabileste deja la Bucuresti pentru a-si indeplini atributiile de mostenitor al tronului Romaniei. Ferdinand devenise de fapt mostenitor al coroanei regale a Romaniei inca din anul 1888, dupa ce atat tatal, cat si fratele sau mai mare, renuntasera la tron. In acea perioada istorica, casa de Hohenzollern-Sigmaringen avea numeroase legaturi de sange cu celelalte monarhii importante din Europa. Varul primar al mamei lui Ferdinand era Tarul Ferdinand I al Bulgariei, devenit intre timp cel mai mare oponent al regatului roman condus de tizul si varul sau. Imparatul Francisc Joseph, conducator al Imperiului Austro-Ungar care cuprindea pe atunci provincia istorica romanesca a Transilvaniei, era de asemenea var primar cu bunica lui Ferdinand.
Odata sosit la Bucuresti, tanarul print german se declara cucerit de flora Romaniei, o adevarata provocare stiintifica pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu ramane insensibil nici la frumusetea proverbiala a romancelor. Nobilul prusac este cucerit de farmecul si distinctia poetei Elena Vacarescu, domnisoara de onoare a Reginei Elisabeta. Aventura celor doi idealisti a fost oprita brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit sa-si intrerupa relatia cu Elena Vacarescu la interventia si insistentele Consiliului de Ministri al Romaniei, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate casatori decat cu femei de sange regal. Ferdinand nu are incotro si pe data de 10 ianuarie 1893 se insoara cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decat verisoara sa de gradul trei.
Viitoarea regina Maria a Romaniei avea o descendenta ilustra, bunica sa fiind regina Victoria a Marii Britanii, iar varul sau primar era Tarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Regele Ferdinand si Regina Maria au avut impreuna 6 copii, trei fete si trei baieti. Cel mai mare dintre baieti a devenit urmatorul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Gurile rele spun ca printul Mircea, care a murit la doar 4 ani, era de fapt copilul biologic al printului Barbu Stirbei, care ar fi avut o relatie ascunsa cu regina. Pentru a evita raspandirea scandalului, Ferdinand ar fi decis sa-l declare pe Mircea drept propriul sau fiu…
Regele si Razboiul
Data de 10 octombrie 1914 avea sa ramana in cronologia Romaniei drept momentul in care monarhia avea sa se consolideze prin prezenta celui de-al doilea rege al statului roman modern. La varsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al Romaniei depunand juramantul solemn si lunandu-si in fata tarii angajamentul ca va fi un "bun roman". Ferdinand a iubit Romania si poporul roman. Din admiratie si respect pentru religia nationala a romanilor, Ferdinand renunta la cultul catolic si de boteza de bunavoie crestin-ortodox pentru a fi in rand cu tara si poporul sau. Guvernul roman nu i-a cerut acest lucru, permitandu-i sa ramana catolic. Ferdinand a ales insa Ortodoxia, o parte a istoricilor pun acest lucru pe seama uzantei conform careia copiii viitorului rege si mostenitorul tronului trebuiau sa fie crestin-ortodocsi.
Atasamentul si dragostea lui Ferdinand pentru mica si fermecatoarea, la acea data, tara din Est nu aveau sa se limiteze la acest gest. Istoria mentioneaza ca datorita admiratiei sale pentru Romania, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", fie "Intregitorul". Visul lui Ferdinand a fost in egala masura acelasi cu al milioanelor de romani - crearea Romaniei Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman. Insa la acea data Ardealul se afla sub stapanire austro-ungara, acolo unde romanii care erau cei mai vechi si cei mai numerosi locuitori ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odata cu declansarea primului Razboi Mondial. Cu toata sorgintea sa germanica si cu numele de Hohenzollern, Ferdinand a ales sa actioneze in razboi de partea Antantei pe data de 14 august 1916, luptand impotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La aflarea vestii, familia sa din Germania l-a renegat la castelul Hohenzollernilor din Prusia, arborandu-se in doliu stindardul heraldic al familiei…
In ciuda entuziasmului si sperantelor romanilor, situatia pe campul de lupta nu era deloc in favoarea lor. In prima faza a confruntarilor, armata romana, slab echipata si inarmata, a inregistrat pierderi uriase, Puterile Centrale ocupand Valahia si Dobrogea. Bucurestiul a fost ocupat de armatele germane in noiembrie 1916, Ferdinand si intregul guvern roman fiind fortat sa se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Marasti, Marasesti si Oituz, purtate de Armata Romana au dat insa un alt curs primului Razboi Mondial. Jertfa si eforturile romanilor au dus la stoparea avansarii germane in Moldova, armata germana suferind infrangeri dezastruoase. In momentul in care bolsevicii au pus mana pe putere in Rusia si au cerut instituirea pacii in 1918, Romania se afla inconjurata de armatele Puterilor Centrale.
Regatul Romaniei a fost fortat de Germania sa semneze la Bucuresti un tratat de pace dezavantajos pentru tara noastra, tratat pe care Ferdinand a refuzat sa-l semneze. Cand trupele Triplei Aliante au avansat pe frontul din Salonic dezmembrand armata bulgara, Romania a reintrat in razboi. Imperiile Rus si Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor romane nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducand la mult asteptata unirea cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. In urma infrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolsevic Bela Kun, trupele romane au ajuns sa ocupe Budapesta, iar Ferdinand se intoarcea ca un invingator in fruntea armatei, intr-un Bucuresti entuziasmat.Regele Romaniei Mari
In anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este incoronat Rege al Romaniei Mari la Alba Iulia, orasul care avea sa traiasca a doua Mare Unire. Viata politica din timpul domniei sale a fost dominata de Partidul National Liberal, de orientare conservatoare, condus pe atunci de fratii Ion si Vintila Bratianu. Unirea cu Ardealul a largit, in mod ironic, baza electorala a opozitiei ale carei partide principale s-au unit in anul 1926 pentru a forma Partidul National Taranesc. Regele a fost cu adevarat un "bun roman" asa cum a jurat in momentul incoronarii sale. Unii istorici insista ca ar fi fost de fapt cel mai stralucit rege al Romaniei, in ciuda faptului ca era o persoana relativ timida si introvertita. Ferdinand I a fost martorul realizarii Romaniei Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania si Bucovina de Nord. A infaptuit reforma agrara impartind pamant taranilor, prioritate avand veteranii de razboi si familiile celor cazuti in razboiul pentru reintregirea tarii. In urma acestei masuri, Ferdinand isi adauga renumelor de "Lealul" si "Intregitorul" si pe cel de "Rege al Taranilor".
In ciuda succesului in razboi si al crearii Romaniei Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul sau cel mare, printul Carol al II-lea, mare amator de lux si desfrau, traia o viata scandaloasa, casatorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Printul ajunge totusi sa se casatoreasca cu Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Mariajul era insa sortit pieirii, Carol dezvoltand o pasiune obsedanta pentru amanta sa, Elena Lupescu, cea cu care fuge la Paris. Regele se vede nevoit sa il desemneze drept urmas la tron pe nepotul sau, printul Mihai de Romania, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatal lui Mihai, fiind dezmostenit de Regele Ferdinand.
La doar 62 de ani, dupa o domnie ce s-a intins peste 13 ani tumultuosi pentru istoria Romaniei, Ferdinand moare in urma unui cancer de colon, fiind inmormantat la Curtea de Arges alaturi de Regele Carol I si Regina Elisabeta. In timpul scurtei sale domnii, Romania a atins un nivel de dezvolare nemaiintalnit pana atunci. Agricultura era o forta, tara noastra fiind supranumita "Granarul Europei". Se dezvolta comertul concomitent cu exploatarea zacamintelor de petrol, economia tarii noastre fiind printre cele mai puternice si stabile din intreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, intre problemele personale si razboaiele care au ravasit tara, a gasit totusi timp sa se dedice si stiintei si cunoasterii, fiind presedinte si protector al Academiei Romane din 1914 pana la trecerea sa la cele vesnice.

Scurta istorie a Franc-Masoneriei romanesti (II): Franc-masonii, artizanii Romaniei Mari

Sfarsitul secolului al XVIII-lea aduce peste Europa un adevarat val de represiuni/masuri anti-masonice: ca urmare a succeselor, dar si a exceselor Marii Revolutii Franceze de la 1789, revolutie atribuita Marelui Orient al Frantei (infiintat la Paris in 1773), functionarea lojilor masonice este interzisa, rand pe rand, in Rusia, Polonia si (la 6 iulie 1795, prin decret al imparatului Francisc al II-lea) in intreg imperiul habsburgic (inclusiv Ungaria si Transilvania). Pe cale de consecinta, si lucrarea masonica din cele doua principate dunarene cunoaste o miscare de reflux; o repliere pe pozitii “de asteptare”.
Citeste aici prima parte a articolului, pentru a afla cum a aparut Franc-Masoneria in Tarile Romane.
Dar, ca "societate universala" - cum, intre timp, devenise - Franc-Masoneria se vadeste a fi un vast, complex si subtil sistem de vase comunicante: presiunea exercitata intr-o parte nu va face decat sa ridice nivelul in partea opusa… Astfel, ajus imparat al tuturor francezilor, Napoleon a intuit rapid importanta Franc-Masoneriei: pe care a redesteptat-o, indemnandu-si maresalii si generalii sa se lase initiati - dar avand totodata grija sa controleze Marele Orient al Frantei printr-un om de incredere (principele Regis de Cambaceres, duce de Parma si arhicancelar al Imperiului, "uns" Mare Maestru al Ordinului).
Din Franc-Masoneria oficiala - aservita, de Napoleon, intereselor Statului - se desprinde, foarte repede, un ordin masonic revolutionar: care, adaptand la noua situatie lozincile (ca si mijloacele de actiune) iacobine, instruindu-si adeptii in loji strict secrete, ce profesau un necrutator cult al libertatii, isi propune dezlantuirea unor insurectii militare si nationale in mai toate tarile din Europa si America Latina. Spania si Portugalia, dimpreuna cu coloniile lor de peste Atlantic, statele italiene, Germania, Ungaria, Imperiul otoman - iata "tintele" urmarite de membrii acestui ordin care, in functie de "specificul locului", adopta diverse denumiri si forme de actiune: carbonari in statele italiene, eteristi in Imperiul Otoman etc.
Philike-Hetairia, dupa numele ei grecesc (adica "Uniunea amicala" sau "Asociatia prietenilor"), Eteria reprezinta punctul in care destinul istoric al Tarilor Romane intersecteaza, din nou, Franc-Masoneria… Chiar daca, initial, nu era de sorginte masonica, "Eteria a luat forma lojilor masonice si le-a imprumutat ritualul, fiind de fapt - asa cum n-a incetat sa afirme cancelarul imperial al Austriei, principele de Metternich, ca si legitimistul francez contele de Salaberry - o veriga in lantul masonic revolutionar".
Eteria era, ca sa zic asa, un proiect in trei etape:
ridicarea la lupta a tuturor popoarelor crestine din Imperiul otoman,
alungarea turcilor din Peninsula Balcanica (chiar si din Anatolia)
si re-constituirea Imperiului bizantin - in care urmau a fi incluse si Tarile Romane, desi acestea nu fusesera, vreodata, sub dominatie bizantina…
Era nu numai un proiect megaloman, fara sanse reale de reusita, ci si unul realmente sovin - dezavuat categoric de Tudor Vladimirescu, atunci cand i-a inteles adevaratele resorturi.
Dezastruoasa - la noi - sub aspect militar, cat si in privinta raporturilor cu populatia, Eteria a avut castig de cauza in Grecia: care, in 1829, reuseste sa-si proclame independenta fata de Inalta Poarta - la luptele anti-otomane participand, alaturi de greci, si numerori aromani traitori in peninsula… Aceasta ar putea fi o prima "bila alba" de acordat Eteriei; mai sunt cu putinta inca doua.
Dincolo de tot ce i se poate - pe drept cuvant - imputa, Eteria se constituie, potrivit lui Dan A. Lazarescu, in "cea dintai activitate masonica pe scara mare desfasurata in Tarile Romane in primul sfert de secol" al XIX-lea - la Eterie, ca si la lojile (de tip masonic) care au pregatit-o, raliindu-se nu putini dintre boierii, intelectualii si negutatorii autohtoni.
In sfarsit, zice acelasi distins istoric, "Printr-un concurs de imprejurari, la care eteristii par a nu se fi gandit nici macar o clipa, in loc ca Tarile Romane sa fie incorporate in Imperiul bizantin, conceput si condus de fanarioti, sau sa fie integrate imparatiei tarului Alexandru I, ele au avut neasteptatul si fericitul prilej de a se elibera definitiv de apasatoarea carmuire fanariota (…), in vara anului 1822, prin stradaniile incununate de succes ale lui Metternich si ale lordului Strangford, ambasadorul Angliei la Istanbul"… Or, un asemenea "prilej" nu putea fi creat si, mai ales, fructificat fara "deschiderile" europene practicate (sau numai ocazionate) de participarea romaneasca la Eterie.
Efervescenta deosebita a lucrarilor masonice pe teritoriul romanesc, in cele aproape trei decenii scurse intre jertfa de sine a Vladimirescului si inflacarata ridicare de la 1848, nu ingaduie acestui prea succint compendiu sa consemneze atatea si atatea nume - ale unor personalitati care, in masuri diferite, dar animate de acelasi crez, s-au ilustrat deopotriva in politica si diplomatie, in literatura si arte, in stiinte si tehnica; sa retina atatea amanunte - care de care mai interesante, mai spectaculoase, mai semnificative! "Poate ca nici o alta epoca nu a fost ilustrata de un numar atat de mare de Frati" - afirma istoricul Horia Nestorescu-Balcesti. "Nu cred ca gresesc prea mult daca spun ca a fost o generatie de masoni. Este mult mai usor sa spui cine n-a fost mason la '48 decat sa intocmesti o lista a acestora. Crescuti in societatile secrete, literare si masonice, de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau si Cernauti, "pasoptistii" s-au desavarsit in lojile pariziene ca Les disciples de St. Vincent de Paul, Rose du parfait silence, Athenee des Etrangers, Fraternite des peuples. Aici se nasc si ideile de unitate europeana, precum Statele Unite ale Europei, ideal deopotriva al lui Giuseppe Mazzini, Nicolae Balcescu sau Kossuth Lajos".
Si, pentru ca tot veni vorba de Balcescu, sa reluam - si pentru uzul cititorilor acestei "scurte istorii" - celebra sa (auto)caracterizare: "Revolutia romana de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fara trecut si viitor, fara alta cauza decat vointa intamplatoare a unei minoritati sau miscare generala europeana. Revolutia generala fu ocazia, iar nu cauza revolutiei romane. Cauza ei se pierde in zilele veacurilor, Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferinte si lucrare a poporului roman asupra lui insusi". Sa retina, mai ales cititorul tanar, aceasta ultima sintagma: lucrare a poporului roman asupra lui insusi.
"Daca principele Alexandru Ioan I a fost sau nu mason nu mai are nici o relevanta" - spune istoricul citat mai sus -, "atat timp cat toti colaboratorii sai, toti cei care l-au inspirat si au realizat marile lui reforme, au fost masoni".
Cuvinte similare se pot rosti si despre epoca imediat urmatoare: "Este epoca in care lojile prolifereaza pana in cele mai mici orase. Este epoca Renasterii Nationale - rod, peste decenii, al samantei aruncata de generatia pasoptista. Sub regele Carol, nu mai putin de 12 din cei 19 prim-ministri au fost masoni, ca si foarte numerosi alti oameni politici". In acest climat, Franc-Masoneria romana "a putut sa treaca de la stadiul faramitarii in obediente straine la cel de Mare Loja Nationala - Putere unica si suverana. (…). Un ofiter al Armatei Regale, capitanul Constantin Moroiu - nepot al profesorului franc-mason de la Colegiul National "Sf. Sava" Costache Moroiu, pionier al invatamantului national -, reuneste cea mai mare parte a lojilor romanesti aflate, pana atunci, in obediente straine: franceza, italiana, germana, portugheza etc. si, la 8/20 septembrie 1880, constituie Marea Loja Nationala Romana".
Un alt mare - si ultim - moment care trebuie consemnat aici este recunoasterea, ca entitate statala, a ceea ce s-a numit Romania Mare… Ii dam, inca o data, cuvantul lui Dan A. Lazarescu: "Sosit la Paris in luna ianuarie 1919, ca sa-si sustina cu inversunare spiritul si litera tratatului secret de alianta incheiat cu cele patru puteri ale Antantei la data de 4/17 august 1916", tratat prin care i se recunosteau Romaniei drepturile imprescriptibile asupra tuturor teritoriilor locuite de Romani, Ion I.C. Bratianu (care nu era mason) "s-a aflat in fata Celor Patru Mari care, toti, apartineau ordinului masonic: presedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, primul-ministru britanic, David Lloyd George, primul-ministru al Frantei, Georges Clemenceau, si primul-ministru al Italiei, Orlando. Exasperat de sicanele suferite in timpul discutiilor, Ion I.C. Bratianu (…) s-a inapoiat la Bucuresti si l-a sfatuit pe regele Ferdinand sa trimita la Conferinta pacii un prim-ministru ardelean care sa apartina masoneriei. Iuliu Maniu refuzand aceasta sarcina, din pricina apartenentei sale la confesiunea greco-catolica, l-a propus ca prim-ministru pe dr. Alexandru Vaida-Voevod, care fusese sfatuit de Bratianu sa se afilieze, inca din primavara anului 1919, la loja de intelectuali "Ernest Renan", cu sediul chiar la Marele Orient al Frantei (…), impreuna cu colaboratorii sai apropiati (Caius Brediceanu, Voicu Nitescu, Traian Vuia, Mihai Serban, Gheorghe Crisan).
Numit presedinte al Consiliului de Ministri dupa alegeri, la data de 1 decembrie 1919, Vaida Voevod a purtat discutii in calitatea lui de membru al unei loji masonice franceze cu Clemenceau si mai cu seama cu Lloyd George la Londra, izbutind pe aceasta cale sa obtina satisfacerea aproape integrala a revendicarilor teritoriale ale Romaniei, inclusiv Basarabia, in virtutea unei notiuni juridice - prin schimbare de cauza; in speta, in loc ca toate aceste teritorii sa revina Romaniei in virtutea tratatului secret de alianta de la 4/17 august 1916 - tratat considerat caduc de Clemenceau si nerecunoscut de Statele Unite, care nu luasera parte la el - reintregirea a avut loc in virtutea marelui principiu al nationalitatilor".
E cazul, cred, sa punem punct… Nu fara a transcrie, in loc de concluzie, cuvintele lui Horia Nestorescu-Balcesti: "Romanii datoreaza ideilor franc-masonice si Franc-masonilor faurirea Romaniei moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran".

Scurta istorie a Franc-Masoneriei romanesti (I): nasterea Franc-Masoneriei in Tarile Romane

Inceputurile Franc-Masoneriei romanesti se pierd in legenda si, cum s-a mai zis, in negura veacurilor… Nu pentru ca aprinderea luminilor s-ar fi petrecut, pe aceste meleaguri, cu nu se stie cate veacuri in urma – ci dintr-un motiv mult mai prozaic: “marfa de import” fiind, ca atatea dintre institutiile/atributele modernitatii noastre, Franc-Masoneria a patruns la noi prin intermediul strainilor: care, stabiliti ori numai in trecere pe-aici, si-au intocmit ateliere masonice de uz propriu – doar ulterior atragandu-i/primindu-i in Fratie si pe autohtoni. Or, in atare situatie, “granita” care poate fixa “inceputurile” se dovedeste extrem de labila – totul depinzand de un nou document, recent descoperit, de o alta co-relationare cu ceea ce se stia etc.
Cand facem asemenea afirmatii ne referim, bine-nteles, la masoneria speculativa; cea a carei lucrare - numita, semnificativ, slefuirea pietrei sau Arta regala - se exercita, de catre mason, asupra lui insusi: pentru a-l transforma, din "piatra bruta" propriei vieti profane, in "piatra cubica" demna de-a participa la construirea Templului universal… Dar, daca avem in vedere masoneria operativa, adica acea forma principianta a Fratiei constituita pe parcursul ridicarii marilor catedrale din Occidentul european, putem merge - ca Romani - cu gandul la legenda Mesterului Manole: perfect asimilabila, prin anumite elemente, atestarii (fie si numai din perspectiva mitului) a unei fratii de "liberi zidari" (cum s-ar traduce, literar, cuvantul franc-mason).
Pentru ca acest succint demers sa fie mai bine inteles, voi cita din lucrarea regretatului istoric si ilustru Frate mason Dan A. Lazarescu Romanii in Franc-Masoneria universala: "Franc-Masoneria constituie astazi o societate universala, cu obiective intelectuale, culturale, educative si de intrajutorare. Dupa chiar formulele folosite in prima Constitutie masonica din timpurile moderne, aceea redactata de Anderson si aprobata de Marea Loja Unita a Angliei, instituita in 1717, obiectivul urmarit de Masonerie este acela de a se stradui sa edifice "un templu ideal al umanitatii, azil de pace si de fericire nu numai pentru fratii masoni, (…) ci pentru toti oamenii, sub egida Marelui Arhitect al Universului" (adica a Dumnezeului crestin).
Daca lasam la o parte episodul construirii Templului regelui Solomon, la Ierusalim, de catre arhitectul Hiram-Abif, adus din Tyr, marile secole in care s-a dezvoltat Masoneria in Europa au fost secolele XII si XIII in Evul Mediu si secolele XVIII si XIX in timpurile mai noi.
In Evul Mediu, Franc-Masoneria s-a dezvoltat (…) sub forma unor corporatii de zidari-liberi, adica sustrasi serbiei, care-i lega de brazda pe toti locuitorii care nu faceau parte din cele trei ordine in care era impartita societatea feudala: oratores, bellatores si laboratores, adica eclesiasticii, nobilii razboinici si mestesugarii & negutatorii oraselor. Prin statutul special al corporatiei (breslei) lor, acesti zidari cunosteau numeroase secrete tehnologice (calculul boltilor, al ogivelor etc.) si le transmiteau pe cale initiatica, la nivelul a trei trepte: ucenici (discipoli), calfe (companioni) si mesteri (maestri). Ei nu erau supusi autoritatilor feudale si se puteau deplasa liberi (de aici numele lor de franc-macons, Frei-Maurer, free-mason) pentru a incheia cu municipalitatile oraselor contracte in vederea edificarii de catedrale gotice. In niciun caz statutul ordinului nu le ingaduia sa contracteze zidirea de temnite. Prin zelul si cunostintele lor arhitectonice si ingineresti, intreaga Europa romano-catolica s-a acoperit, in cateva veacuri, de o padure de catedrale inaltate spre Cer. (…).
Inaltarea catedralelor gotice ia sfarsit putin dupa desfiintarea Ordinului Templierilor (1314). In a doua jumatate a secolului al XVII-lea, corporatiile de constructori capata o noua inflorire, mai cu seama prin grija marelui arhitect Christopher Wren, restauratorul maretei catedrale St. Paul din Londra (foto jos), dupa marele incendiu din 1667.
Reorganizarea corporatiei se face sub forma lojelor initiatice, care participa la detronarea regelui Angliei James al II-lea si sprijina, dupa "Glorioasa Revolutie" din luna noiembrie 1688, edificarea celui dintai model de Stat monarhic parlamentar si liberal din istoria omenirii (…).
Sir Christopher Wren (1632-1723), matematician, astronom si arhitect, constructor al Catedralei St. Paul - "ultimul santier masonic traditional" - si a peste 50 de biserici in Londra, a facut parte din Ordinul Rose-Croix si a fost initiat in Franc-Masonerie in 1691. Va fi, de altfel, ultimul Mare Maestru al Masoneriei Vechi ("operative"). Cu anul 1703, dispare exclusivitatea "constructorilor", Franc-Masoneria devenind deschisa tuturor starilor".
"Daca vrei un templu, multumeste-te cu trupul" - spunea Milarepa, poet mistic tibetan (cunoscut/pretuit de Brancusi)… Se poate, cu drept cuvant, afirma ca intre cele doua tipuri de masonerie - operativa si speculativa - fiinteaza un raport de analogie inversa: ceea ce liberii zidari ai catedralelor construiau in afara, ridicandu-se si pe ei pe masura lucrarilor infaptuite, masonii de astazi ridica in launtru, in interiorul propriului Intelect - nazuind sa devina (prin auto-cunoastere si auto-slefuire) ceea ce, de fapt, sunt.
Reintorcandu-ne la "firul" Istoriei, pe care nu l-am scapat vreo clipa din mana, sa spunem ca secolul al XVIII-lea, cel care consemneaza nasterea "formala" a masoneriei speculative, este si cel in care putem "localiza" primele apartenente romanesti la Franc-Masonerie: intram de-acum in istorie, far-a fi iesit cu totul din legenda.
"O luminoasa slava de om invatat - afirma Lucian Blaga in Izvoade - si-a facut Cantemir inca din viata fiind, pretutindeni pe unde a umblat, iar prin legaturile sale si in tari pe unde n-a umblat. (…). E de presupus apoi ca Dimitrie Cantemir s-a folosit pentru intemeierea legaturilor sale cu oameni din Occident si de alte mijloace: nu este tocmai exclus ca asemenea motiv sa-l fi indemnat sa se inscrie intr-un ordin spiritual secret cum este acela al Roz-Crucienilor care-si aveau, fara indoiala, masoneria lor (Gradul 18 al Franc-Masoneriei de Rit Scotian Antic si Acceptat poarta numele de gradul Rosa-Cruce). Cantemir a avut, desigur, ocazia sa cunoasca o doctrina initiatica, ce a exercitat o serioasa influenta nu numai in veacul al XVIII-lea, ci si mai tarziu. E pacat, in orice caz, ca nu se stie, asa-zicand, nimic despre activitatea lui Cantemir in calitatea sa de rozi-crucian si nici despre legaturile cu Ordinul. I-au fost, oare, de vreun folos aceste punti in dobandirea titlului de principe al "Imperiului Roman" sau atunci cand a fost ales membru al Academiei din Berlin? Este aici o intrebare la care suntem indreptatiti, dar care deocamdata nu are nici un raspuns".
Trasand un arc peste timp, sa transcriem aici discursul rostit de Nicola Ursu (zis Horea) din Albac, in calitate de vizitator a Lojii Adevarata Intelegere din Orientul de Viena:
"Draguti fratii mei,Ca Soarele care rasareste toate zilele si trece in sus de noi, prin Cer, care lumineste marea, padurile si dumbrava, cetate si saturi, asa grijeste grija mare a Iosifului intru-un chip, mari si mici, bogati si saraci.Si ii grijitor bun, ca izvoara care inmoaie holdele si mosiile noatre si face bine la noi toti. 'Zo sa-l ţâie, draguti fratii mei! (Dumnezeu sa-l tina - n.n.).Sa ii cantam tare si sa sunam tunurile eastea, pentru binele lui. Vant dulce sa sufle vestea lui peste muntii ai mai nalti, la rasarit si asfintit, ca sa cunoasca lumea norocu' nost.Luati sama de vorbele mele. Mana sus pe armele. Foc! Mai tare foc! Si al mai tare foc! Una, doi, tri!"
Evenimentul, punct de rascruce in decizia lui Horea de-a porni rascoala impotriva asupritorilor maghiari ai romanimii din Transilvania, s-a petrecut in ziua de 23 februarie 1783… Se stie ca, declansata cu consimtamantului "dragutului de imparat", rascoala a fost inabusita de trupele austriece din ordinul aceluiasi Iosif al II-lea. Important insa, din unghiul acestei scurte istorii, e faptul ca discursul lui Horea are un continut de esenta masonica, dupa cum se confirma si "substratul politic de esenta masonica pentru ceea ce s-a petrecut in Ardeal cu doi ani inainte" - afirmatie facuta de autorul articolului "Frates de cruce" publicat in nr. 5 din august 1786 al revistei vieneze Provinzialnachrichten aus den k.k. Staaten.
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca, tot intr-o publicatie a vremii, apare o efigie a luptatorului ardelean gardata de inscriptia circulara: Horea Rex Daciae… Ideea unei posibile unificari a teritoriilor locuite de populatiile etnic majoritare este, categoric, de sorginte masonica: o vom gasi, ca tema de baza, in ampla monografie a lui Balcescu despre Mihai Viteazul; si tot aceasta idee, intr-o acceptie mai larga, prefigureaza din departe principiul nationalitatilor care va orienta lucrarile Conferintei de pace de la Paris si, intre altele, va impune - ca realitate statala (auto)constituita - Romania Mare.
In acest arc de timp se petrec, insa, cateva lucruri/lucrari determinante pentru inceputurile Franc-Masoneriei in Tarile Romane: astfel, la 1734 ia fiinta Loja de Galati; pentru ca, un an mai tarziu, sa se constituie, la Iasi, Loja "Moldova" - al carei prim Maestru Venerabil ar fi fost, pare-se, chiar domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat.
Si-n aceasta privinta datele sunt putine si incerte, iar istoricii romani contemporani - care, dupa Decembrie '89, au putut aborda in deplina libertate subiectul - se contrazic in pareri… Sigur ramane faptul ca initiatorii amintitelor loji sunt straini - italieni, francezi - si ca la lucrarile atelierelor respective au fost atrasi/primiti si autohtoni: apartinand, de regula, marilor familii boieresti ale vremii.
Cititorul va fi observat, desigur, ca ne-am referit doar la Moldova; in privinta Munteniei, cea dintai data certa pe care o putem consemna este anul 1750: cand francezul Louis Dabin infiinteaza, la Iasi si la Bucuresti, loji masonice sub obedienta Marelui Orient al Frantei… Cat de durabila va fi fost activitatea acestora, si cu ce fermenti va fi impulsionat lucrarea lor spiritul romanesc, ramane inca de cercetat.
Cat despre Transilvania, aflata sub stapanirea casei de Habsburg, putem spune doar ca Franc-Masoneria patrunde, aici, pe "filiera" austriaca - cele dintai loji transilvanene fiind infiintate de etnici maghiari si germani (sasi) care primisera lumina in lojile vieneze… Intre acestia, elementul autohton (romanesc) facea figura de "rara avis" - si nu intotdeuna de cea mai buna calitate. Exempu, pentru aceasta ultima afirmatie, sta gestul carturarului Ioan Piuariu-Molnar: care, membru al Lojii sibiene "St. Andreas zu den drei Seeblattern", s-a crezut obligat sa-i mustre pe Horea si pe taranii rasculati.
Iata, in aceasta privinta, opinia lui Nicolae Iorga: "Pe atunci Molnar, ocultist "chesaro-craiesc", profesa idei filantropice de un caracter nebulos, era un "amic al oamenilor", un "filosof", dupa moda pretiosului secol al XVIII-lea, si care facea parte din loja curand intemeiata a francmasonilor din Ardeal. Gasi cu cale - era asa de putin roman acest doftor imparatesc, acest viitor profesor la Cluj, acest adept al francmasoneriei cosmopolite! - sa faca morala bietilor tarani ce mergeau la omor si la moarte cu un sangeros si obscur crez de dreptate in mintea lor, nedreptatiti, si, intorcandu-se inapoi, el, fratele Tunsului, consateanul unui martir si al unui profet al Romanilor, isi ascuti cu ingrijire pana de contopist medical pentru a face luminatului guvernator si luminatului vladica din Sibiu un raport in care arata ca numise pe revoltati oameni rai, care nu intelegeau de cuvant si trebuiau tratati cu asprime. Ce ochi prosti avea pe vremea aceea vestitul ocultist!".
Se mai intampla un eveniment - o lucrare, in termeni masonici - in tot acest rastimp: in 1787, calugarul carturar Gherasim, arhidiacon la Mitropolia Moldovei, traduce din franceza lucrarea intitulata Taina franc-masonilor; autor era abatele Perau (tot "fata bisericeasca", si el!), iar lucrarea cuprinde - conform lui Dan Amedeo Lazarescu - "numeroase date despre ordinul masonic, despre ritualurile lui si despre raspandirea lojilor masonice in Europa si in America (…)".
In "Prefata" cartii, traducatorul marturiseste ca, "desi poate a-mi pricinui multa defaimare", traducerea a fost facuta "anume ca toti ce vor ceti sa cunoasca gresita socoteala ce au de aceasta tagma" a franc-masonilor… E un punct de vedere mai mult decat interesant, si nu se stie ce efervescenta ar fi provocat - printre Romani - cartea abatelui Perau; din pacate, desi pregatita pentru tipar, traducerea a ramas in manuscris - ca Tiganiada lui Budai-Deleanu, ca Istoria Romanilor sub Mihai-Voda Viteazul, ca atatea alte "proiecte" romanesti… al caror ecou, atunci cand au iesit la iveala, dupa decenii bune de la conceperea lor, a fost unul strict livresc.

Ce s-a intamplat de fapt cu trupul lui Hitler?

Ramasitele lui Adolf Hitler au fost incinerate in 1970 de catre agentii KGB sovietici si aruncate intr-un rau din Germania, ca urmare a ordinelor directe ale sefului agentiei de spionaj, a declarat in aceasta saptamana un oficial de la varful serviciilor de securitate rusesti.
Liderul Serviciului Federal de Securitate (FSB) din Rusia a confirmat pentru prima data lantul de evenimente care au condus la descotorosirea de trupul lui Hitler precum si persoana care a ordonat operatiunea, intr-un interviu exclusiv pentru agentia ruseasca de stiri Interfax.Generalul Vasily Khristoforov a declarat ca din fostele documente secrete reiese ca seful KGB, Yuri Andropov, avand consimtamantul conducerii Partidului Comunist Sovietic, a ordonat o misiune ultrasecreta de distrugere a ramasitelor lui Hitler, a ramasitelor sotiei sale, Eva Braun, precum si a cadavrelor liderului propagandist al Germaniei Naziste Joseph Goebbels si intregii sale familii.Din aceleasi documente reiese ca aceasta decizie a lui Andropov a fost motivata de teama KGB si a Partidului Comunist Sovietic ca locul de ingropaciune al lui Hitler ar fi avut sanse sa se transforte intr-un loc de veneratie si pelerinaj pentru sustinatorii ideilor fasciste.

Operatiunea, purtand numele de cod "Arhivele", a fost coordonata de un grup de agenti special "kaghebisti", in Magdenburg, estul Germaniei, unde trupurile fuseserea ingropate in secret la 21 februarie 1946, pe teritoriul unui stabiliment militar sovietic. Doua protocoale au fost derulate dupa ce operatiunea s-a consumat, in 4 aprilie 1970. Primul documenta deschiderea mormantului care continea ramasitele liderilor nazisti si pe cele ale familiilor lor, iar celalalt le detalia distrugerea fizica"."Resturile au fost incinerate intr-un crematoriu in afara orasului Shoenbeck, la 11 kilometri departare de Magdenburg, iar cenusa rezultata a fost aruncata in raul Biederitz", scrie in cel de-al doilea document, potrivit declaratiilor lui Khristoforov.

Sursa: CNN

joi, 17 decembrie 2009

Untul primilor exploratori, intact dupa 100 ani

Doua bucati de unt au fost descoperite in stare intacta dupa circa 100 de ani, ascunse intr-o coliba din Antarctica in care s-a adapostit exploratorul britanic Robert Falcon Scott, in timpul expeditiei sale derulata intre anii 1910-1912 spre Polul Sud.
Televiziunea neozeenlandeza relateaza ca cercetatorii au gasit cele doua bucati mari de unt in sacii cu echipament destinati expeditiei, undeva in punctul Cape Evans. Gerul extrem din regiunea polara a conservat intreaga coliba cu tot ce continea aceasta inauntru. Cu toate acestea, datorita incalzirii globale din ultimii ani, au inceput sa fie observate mici semne de deteriorare, ceea ce i-a facut pe membrii Antarctic Heritage Trust sa lanseze un program de prezervarea tuturor vestigiilor din coliba." Untul in sine a fost o adevarata comoara. Este uluitor cum de a reusit sa-si pastreze pana si mirosul timp de 100 ani. Cu toate acestea, am oarecare retineri in situatia in care ar trebui sa-l intind pe paine si sa-l mananc", comenteza Lizzie Meek din echipa de cercetatori care a facut descoperirea.

preluat de pe - DiscoveryNews -

10 chipuri ale comunismului in Romania


Comunismul a fost cu siguranta, cea mai neagra perioada din intreaga noastra istorie. Pentru a cunoaste mai bine acest flagel, este imperios necesar sa aflam ce fel de oameni erau cei care l-au adus in Romania. Cei 10 cavaleri ai apocalipsei rosii prezentati mai jos, nu sunt singurii care au adus negura raului in urma lor, dar sunt printre cei mai importante personaje ale istoriei noastre de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.
10. Vasile Luca
Trista soarta a avut tara noastra dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Atat de trista incat la un moment dat, mai bine zis intre anii 1947-1952, chiar Ministerul de Finante al tarii a incaput pe mainile patate de sange romanesc ale unui criminal de razboi. Este vorba de un columnist sadea, nascut intr-o familie de secui din Ardeal, pe numele sau adevarat Luka Laszlo. La doar 17 ani se inroleaza in asa numita "Divizie Secuiasca" condusa de Karoly Kratochwill care a luptat de partea armatei comuniste a lui Bela Kuhn impotriva Armatei Romane care a eliberat Budapesta. A avut legaturi cu organizarea grevelor de la Lupeni si Valea Jiului, s-a facut comunist direct la Moscova, participand la actiuni de spionaj impotriva statului roman. Nu s-a oprit aici. Devenit deputat in Sovietul Suprem din Ucraina si vice-primar al orasului Cernauti, Vasile Luca se implica in deportarile romanilor din Bucovina in gulagurile siberiene. Pentru aceste fapte a fost recompensat de sovieticii care il fac maior in Armata Rosie. Ajunge cel mai bun colaborator al Anei Pauker, prin intermediul careia isi cunoaste viitoarea sotie, revolutionara comunista evreica Betti Birman, proaspat intoarsa de pe frontul din Spania. Ca o paralele demna de mentionat, Betti Birman fusese initial trimisa de Ana Pauker, sefa ei pe linie de partid sa-l ajute pe proaspatul ministru de finante, Luka Laszlo, sa-si scrie autobiografia, acesta nestiind nici macar limba romana! Cu timpul, isi face dusmani puternici in PCR, astfel incat in anul 1952 a fost arestat pentru deviationism si activitati contra interesului partidului. Doi ani mai trziu este condamant la moarte, pedeapsa fiindu-i comutata la inchisoare pe viata. A decedat ,uitat de toti, in inchisoarea Aiudului.
9. Lucretiu Patrascanu
Despre Lucretiu Patrascanu se poate spune orice, mai putin ca nu a fost un patriot pana in maduva oaselor. Departe de a se asemana cu parvenitii care gasisera in Partidul Comunist o forma de a avansa cat mai rapid pe scara sociala, Patrascanu era un om de o cultura deosebita. Avocat, sociolog, economist, el a imbratisat doctrina comunista inca din timpul studentiei (1919), optand pentru un socialism de factura nationalista. Declaratiile sale patriotarde, asa cum este cea de la Harkov (1928) prin care sustinea ca basarabenii sunt romani, sau replica memorabila de la Cluj (1946) "Inainte de a fi comunist, sunt roman!" i-au atras antipatia propriilor colegi de partid dar, mai ales, pe cea a Moscovei. Este acuzat de nationalism burghez, de legaturi cu legionarii si este arestat in anul 1948. Sase ani mai tarziu, in 1954, a fost condamnat la moarte si executat, si asta dupa ce, in arest, ceruse sa isi continue munca in slujba Partidului Comunist chiar din celula in care fusese inchis. A fost reabilitat in anul 1968 din ordinul presedintelui de atunci al Romaniei, Nicolae Ceausescu.
8. Iosif Chisinevschi
Eminenta neagra a "intelighentiei" comuniste din perioada stalinista a Romaniei, Chisinevschi i-a dispretuit profund pe colegii sai romani de partid pe care-i caracteriza drept niste "aparatcici necultivati, inchistati si agresivi". Nascut in Basarabia, de origine evreiasca, pe numele sau adevarat - Iosif Broitman, Chisinevschi si-a schimbat numele de familie preluandu-l pe al sotiei in momentul casatoriei, pentru a se instaura mai usor in randurile noii puteri comuniste din Romania de dupa razboi. Metoda a fost folosita de toti activistii trimisi de Moscova pe tancurile "eliberatoare"... Timp de trei ani detine titlul de secretar cu propaganda si cultura in cadrul CC al PCR. Atras de putere, ca mai toti cei ajunsi intr-un post important, persevereaza servindu-se de intrigile, linguselile si oportunismul sau nativ. Asa ajunge sa se catere pana in functia de prim -vicepresedinte ala Consiliului de Ministrii al tarii. Dus de val se viseaza conducator al Romaniei alaturi de compatriotul sau Miron Constantinescu. Ambilor le-a fost dat insa sa fie invinsi si maziliti din functii de catre Gheorghe Gheorghiu-Dej.
7. Petru Groza
Figura complexa a comunismului, Petru Groza este considerat si astazi un om al extremelor. Fiu al unui preot din Deva, doctor in drept la Budapesta, om de afaceri si politician abil in efemerul guvern Averescu, Groza fondeaza in anul 1933 Frontul Plugarilor si isi face cunoscute opiniile de stanga. Sustinator infocat al comunistilor, el nu a renuntat niciodata la obiceiurile sale, mai degraba burgheze, motiv pentru care si-a si atras porecla de "burghezul rosu". Petru Groza devine prim-ministru al Romaniei in anul 1945, atunci cand Nicolae Radescu, general al Armatei Romane, este fortat sa isi dea demisia din aceasta functie de catre Comisarul Poporului, Andrei Visinsky. Sub conducerea sa, are loc abdicarea regelui Mihai si transformarea regatului in Republica Populara Romania. Comunist cu apucaturi de intelectual rasat, Groza conduce, practic, destinele romanilor pana la venirea la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej in 1952.
6. Emil Bodnaras
Politrucul de mai sus a reusit sa impuste trei iepuri mari de-a lungul vietii sale. A reusit sa devina general al Armatei Romane, spion al Uniunii Sovietice si membru important al PCR. Nici acest comunist de calibru greu care ne-a marcat in mod nefericit atat istoria, cat si prezentul, nu era de origini romanesti, tatal sau fiind ucrainean, iar mama germana. Povestea vietii sale a luat o intorsatura interesanta dupa ce cariera sa de ofiter in artilerie este intrerupta in urma unor scandaluri, tanarul la acea vreme Emil Bodnaras fiind degradat si trimis la o garnizoana din Basarabia. Acolo a fost contactat si racolat de miscarile militante comuniste, tradand de buna voie regatul Romaniei si devenind spion sovietic. Se dovedeste intr-atat de atras de comunism, incat dezerteaza din post si fuge la Moscova de unde se intoarce in Romania, la finele anului 1935, cu misiunea de a spiona mai departe potentialul militar al tarii. Devine membru al PCR si se inhaiteaza cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosif Ranghet si Constantin Parvulescu, cei trei trecand prin multe aventuri precum puscarii, subminarea adevaratilor conducatori ai PCR-ului si chiar negustoria cu materiale de constructii. Dupa 1947 ocupa functia de Ministru al Apararii. El a fost sprijinitorul si asul din maneca tanarului Nicolae Ceausescu pe care l-a sustinut pentru obtinerea functiei de secretar general al CC si al PCR. A fost unul dintre cei mai temuti si puternici stalpi ai comunismului din Romania. Bustul sau troneaza si astazi in fata caminului cultural din comuna sa natala Milisauti, judetul Suceava.
5. Ana Pauker
Despre Ana Pauker, "Stalin cu fusta" - asa cum i se mai spunea in perioada de glorie - , s-ar putea scrie biblioteci intregi. Nascuta in anul 1893, la Codaesti, Vaslui, sub numele de Hanna Rabinsonh, Ana deprinde limba ebraica (bunicul sau era rabin) si chiar preda intr-o scoala evreiasca din Bucuresti. Este atrasa de socialism inca din tinerete si adera la miscarea in cauza inca din anul 1915. Casatorita cu activistul comunist Marcel Pauker, ea se inscrie in randurile comunistilor in anul 1920. Doi ani mai tarziu, este arestata impreuna cu sotul ei pentru activitati politice si ilegale si, dupa eliberare, ia drumul Elvetiei. Revine pentru a doua oara in Franta unde devine membra a Comiternului si se implica activ in miscarea comunista balcanica. Intoarsa in Romania, ea este arestata in anul 1935 si executa 6 ani de detentie inainte de a fi eliberata si trimisa in Uniunea Sovietica la schimb cu un prizonier roman. Intre timp, sotul sau fusese executat in Gulag, in urma epurarilor staliniste.Revine iarasi in Romania, in anul 1944, imbracata in uniforma sovietica, calare pe unul dintre tancurile "eliberarii". Este aleasa secretara a Comitetului Central al PCR, iar in 1947 devine prima femeie din lume care detine functia de ministru de externe si pe cea de vice-prim ministru. Ea este cea care semneaza fara sa clipeasca actul prin care Romania ceda neconditionat Insula Serpilor Uniunii Sovietice. In tot acest timp isi creeaza imaginea unei veritabile "doamne de fier", fiind suspectata de numeroase actiuni tenebroase indreptate impotriva statului roman. Devenita incomoda pentru Gheorghiu-Dej si comunistii mai moderati, Ana Pauker este acuzata de activitati impotriva partidului, de sabotarea agriculturii, de legaturi cu legionarii si agentii straini, suficient cat sa fie scoasa din gratiile "tatucului" Stalin, unul din protectorii sai de pana atunci. Este arestata de catre comunisti, iar pedeapsa ii este comutata in arest la domiciliu. Abia in ultimii ani de viata i s-a permis sa isi castige existenta ca traducatoare la Editura Politica. S-a stins in urma unui cancer mamar la 3 iunie 1960.
4. Miron Constantinescu
A fost printre cele mai "intelectuale" figuri care s-au perindat prin Partidul Comunist Roman inca de la infiintarea sa. La urma urmei, individul in cauza a fost insusi redactor sef al ziarului Scanteia, find responsabil direct cu indoctrinarea comunista a romanilor. Carierist de profesie, el a fost pe rand membru in Biroul Politic, membru in CC al PCR, secretar al PCR-ului. La fel ca majoritatea comunistilor "de import", a fost un activist evreu sustinut de Moscova, numele sau real fiind Meir Kohn, nume schimbat de urgenta in Miron Constantinescu o data cu intrarea in Romania, el fiind nascut la Chisinau. Obsesia sa pentru putere a fost cea care i-a creat mari probleme. Profitand de raportul secret prezentat de Nikita Husciov la Congersul PCUS din 1957, Miron Constantinescu se crede indeajuns de puternic incat sa-l dea jos pe Gheorghe Gheorghiu -Dej. In aceasta directie se aliaza cu Iosif Chisinevschi. Nu are noroc, Dej avea inca multi sustinatori in randul comunistilor romani. Prin urmare, este zburat din conducerea partidului fara nicio explicatie. Steaua sa norocoasa nu apune, astfel incat este reabilitat de Nicolae Ceausescu, sub care devine ministru al invatamantului, presedinte al Marii Adunari Nationale si rector al "Fabricii de Cadre" adica al Academiei Stefan Gheorghiu.
3. Alexandru Nicolschi
Probabil cea mai infioratoare figura din panoplia monstrilor comunismului "de import" trimis de Uniunea Sovietica sa mutileze poporul roman, Alexandru Nicolschi este sinonim cu teroarea incredibila desfasurata in asa numitul "Experiment Pitesti" pe care l-a dirijat din umbra cu meticulozitate diabolica. A fost cel mai crud dintre toti tortionarii comunisti conform nu doar marturiilor Luciei Hossu Longin, ci a altor mii de declaratii ale victimelor stalinismului. El este cel care-i obliga pe detinuti sa manance serpi, iar intrebarea pe care i-o adresa zilnic sefului gardienilor fiind "Azi cati morti mi-ai adus?". Povestea sa incepe pe data de 2 iunie 1915, data nasterii sale intr-o familie de evrei saraci din Tiraspol, numele sau adevarat fiind Boris Grunberg. A facut armata la Iasi, din anul 1932 aderand din tot sufletul la Comsomol, organizatia de tineret a partidului comunist. Zelul si cruzimea il recomanda pentru RAZVDEKA, directia de spionaj a NKVD-ului. Prins la prima sa misiune in Romania, decide sa-si schimbe numele in Alexandru Nicolschi. Revine in tara odata cu trupele sovietice avansand incredibil de repede in structurile de comanda si represiune ale noii puteri comuniste. In anul 1947 era deja inspector general al Politiei de Siguranta, devenind subdirector al noii Securitati intre anii 1948-1953. Despre crimele si nelegiuirile sale se pot scrie bibilioteci intregi. A murit in somn pe data 16 aprilie 1991, cu doar o zi inainte de prezentarea la Procuratura unde i se dechisese un dosar pentru crimele infaptuite.
2. Gheorghe Gheorghiu-Dej
Nascut in anul 1901 intr-o familie saraca de muncitori barladeni, Gheorghiu Dej urmeaza meseria de electrician si se lasa atras de mirajul comunismului la varsta de 29 de ani, atunci cand se inscrie in PCR. Este arestat in anul 1933 si, trei ani mai tarziu, devine lider al comunistilor din inchisori. In timpul lui Ion Antonescu este transferat in lagarul de la Targu-Jiu, acolo unde isi petrece cea mai mare parte a detentiei pe perioada celui de al doilea Razboi Mondial. Tot aici imparte celula cu un alt detinut celebru, nimeni altul decat viitorul presedinte Nicolae Ceausescu, cel pe care il initiaza in "tainele" doctrinei comuniste.Lider politic influentat puternic de politica lui Stalin, Dej devine presedinte al tarii in anul 1952, nu inainte de a epura partidul de membrii factiunii moscovite ai caror lider era nimeni alta decat Ana Pauker. Dej este artizanul eliberarii Romaniei de catre ocupatia sovietica si tot el da primele semne de "rebeliune" fata de Moscova, atunci cand respinge ideea unei Romanii care sa devina "granarul" blocului sovietic. Dej este cel care pune bazele Combinatului Siderurgic de la Galati, a fabricilor care sa sustina industria grea si chiar inchide Editura Cartii Ruse din Romania. Pe de alta parte, Dej este artizanul a mii de arestari si morti din randul intelectualilor si a "asa-zisilor" dusmani ai poporului, atitudine care il transforma in ochii romanilor intr-un veritabil dictator. Si totusi, comunismul promovat de Dej este unul de factura nationalista, el facand referiri fatise la Basarabia romaneasca si chiar demareaza relatiile diplomatice cu SUA in plin razboi rece.Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a stins in anul 1965 de un presupus cancer la ficat, Ion Mihai Pacepa sustinand, insa, ideea unei iradieri in timpul unei vizite a liderului roman la Moscova, asta ca urmare a politicii sale tot mai independente. In urma sa, venea cel care avea sa duca Romania in regretabila "Epoca de Aur", protejatul lui Dej, Nicolae Ceausescu.
1. Nicolae Ceausescu
Ultimul lider comunist al Romaniei este, cu siguranta, si cel mai controversat dintre toti comunistii care s-au perindat in primul sau in cel de-al doilea esalon al Partidului Comunist Roman. Nascut la 26 ianuarie 1918 intr-o familie de tarani din Scornicesti, judetul Olt, Ceausescu pleaca inca de la varsta de 11 ani la Bucuresti, acolo unde se angajeaza ca ucenic intr-un atelier de cizmarie. La numai 14 ani devine membru al PCR, iar un an mai tarziu, in 1933, este arestat pentru prima oara, fiind catalogat drept agitator in timpul unei greve. Din 1934, arestarile se tin lant pentru tanarul Nicolae Ceausescu, iar in anul 1936, este incarcerat la Doftana. Desi este eliberat destul de repede, in 1943, el este inchis din nou pentru activitati subversive in slujba comunistilor, de data aceasta la Targu - Jiu, chiar in celula celui care avea sa ii devina mentor, nimeni altul decat Gheorghe Gheorghiu-Dej.Aflat tot timpul in umbra influentului Dej, Ceausescu devine ministru al agriculturii in anul 1947, ocazie cu care se ocupa direct de reprimarea taranilor ce se opuneau colectivizarii. Ascensiunea sa incepe odata cu eliminarea factiunii moscovite si a Anei Pauker, moment in care este numit membru al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman. In 1954, el devine mebru deplin al Biroului Politic al PMR si ajunge rapid omul cel mai important al factiunii, dupa Dej. La doar trei zile dupa moartea lui Gheorghe Gherghiu-Dej, Ceausescu preia puterea dar si ideile mentorului sau. Astfel, Ceausescu continua politica independenta fata de Moscova, momentul culminat al acestei tendinte fiind electrizantul discurs din anul 1968, discurs prin care liderul roman isi facea cunoscuta opozitia fata de invadarea Cehoslovaciei de catre trupele sovietice. A fost, poate, momentul de glorie al lui Ceausescu si, de asemenea, momentul care i-a adus un val extraordinar de simpatii atat in tara cat si peste hotare. Ceausescu isi continua demersurile si se opune, in anul 1974, tuturor propunerilor sovietice in cadrul delegatiei CAER. Mai mult, legaturile diplomatice cu SUA, Israel, Franta, Germania Federala si Comunitatea Europeana il aratau ca pe un lider anti - moscovit.Cu toate acestea, o schimbare majora in conceptiile liderului comunist are loc odata cu vizitele in Coreea de Nord si China din anul 1971. Fascinat de modelul comunist nord-coreean, Ceausescu vrea cu orice pret sa schimbe Romania intr-un stat socialist model. El este artizanul demolarii si reconstruirii satelor, a daramarii sau mutarii bisericilor importante, a intaririi Securitatii si a introducerii unui puternic aparat de propaganda comunista. Ceausescu incepe sa dea primele semne de pierdere a contactului cu realitatea inca din anii 70. Cultul personalitatii sale nu se poate compara decat cu cel al lui Hitler, Mao sau Stalin. Scriitorii sunt indemnati sa compuna ode dedicate "celui mai iubit fiu al poporului", elevii, studentii si muncitorii sunt inghesuiti pe stadioane si obligati sa defileze asemenea celor din China si Coreea, in spectacole grandioase care sa ridice in slavi realizarile lui Ceausescu. Manualele scolare ii dedica pagini importante iar programul TV se reduce la 2 ore dedicate exclusiv "meritelor" familiei Ceausescu.
Realizarile sale: canalul Dunare - Marea Neagra, Transfagarasanul, metroul bucurestean, zecile de mii de blocuri impovareaza Romania peste puterile ei. Datoria externa se ridica la circa 13 miliarde de dolari, moment in care "carmaciul RSR" decide sa o achite cu orice chip si in mod rapid. Astfel, incepe perioada ratiilor la alimente, a exporturilor masive de grane, materie prima, masini, armament, intr-un cuvant, tot ceea ce putea fi exportat. Ceausescu intentiona chiar sa interzica prin lege posibilitatea de a contracta imprumuturi din afara tarii si chiar isi manifesta intentia de a ridica la Bucuresti o filiala a Bancii Mondiale. Doreste chiar sa readuca in tara intelectualitatea din diaspora. In acest sens, ii propune lui Mircea Eliade sa revina in tara si sa preia conducerea celui mai mare institut de studii indice si de istorie a religiilor pe care ar fi urmat sa il construiasca, dar este refuzat de marele scriitor roman.Caderea lui Ceausescu are loc in luna decembrie a anului 1989, Romania fiind ultima tara din blocul comunist in care are loc schimbarea regimului politic. De altfel, este si singura tara in care schimbarea a avut loc pe cale violenta. Faptul ca liderul comunist pierduse contactul cu realitatea din tara este dovedit din plin de incercarea sa de a convinge masele sa il urmeze. Nici discursul sau televizat in care sustinea ca miscarile din Timisoara sunt actiuni regizate de agentii straini, nici mitingul din Piata Revolutiei nu mai pot, insa, sa il salveze. Romanii isi doreau schimbarea. Ceausescu este arestat la Targoviste, acolo unde este judecat sumar (in fapt un simulacru de proces) si executat in ziua de Craciun a anului 1989. "Epoca de Aur" se sfarsise. Urma lunga perioada a tranzitiei catre capitalism.